������coala lui Maxy
Totuşi, mi se pare semnificativ pentru momentul actual, faptul că se uită a se menţiona cea mai îndelungată funcţie oficială a lui – de creator, organizator şi director al Muzeului Naţional de Artă – muzeu căruia i-a dat prestanţă şi strălucire, calităţi astăzi subminate de “antropologizarea” concepţiei care prezidează organizarea expoziţiilor.
“Şcoala de Arte pentru evrei” a funcţionat mai întâi într-o clădire de pe strada Principatele Unite, apoi pe str. Sfinţilor, în spatele bisericii. După desfiinţarea şcolii, după august 1944, clasa lui Maxy a continuat să existe, adăpostindu-se fie la Liceul “Cultura”, fie în locaţii puţin propice, ca de exemplu propriul meu “atelier”, o încăpere foarte nepotrivită ca dimensiuni, dar ale cărei dezavantaje nu au descurajat pe participanţii la lecţiile lui Maxy. În cele din urmă (în 1946?), profesorul nostru a căutat să ne încadreze într-o formă mai oficială, pentru a putea să ne asigure o viitoare diplomă. Şi anume şi-a încadrat clasa în “Şcoala lui Guguianu”, un institut (aflat pe strada Polizu), cu statut semi-oficial. Totodată a întreprins demersurile necesare pentru ca elevii săi să obţină o diplomă oficială prin examene la Şcoala de Belle Arte. Din păcate, deşi au trecut examenele necesare pentru echivalarea studiilor, unii dintre elevii lui Maxy (printre care şi eu) nu au dus până la capăt formalităţile pentru obţinerea diplomei şi anume nu au plătit taxele aferente, ceea ce i-a lipsit de titlul oficial de absolvenţi ai studiilor de rang universitar.
Mă refer în titlu la “şcoala lui Maxy” ca o realitate bine conturată, printre altele deoarece nucleul clasei lui s-a menţinut constant în perioada 1941-1945, deşi în jurul lui se aglutinau neîncetat noi participanţi la cursuri. Relaţiile de prietenie, foarte puternice, existente între membrii acestui nucleu, s-au menţinut mult timp după perioada studiilor. Dar mă refer la “şcoala lui Maxy” în special pentru că direcţiile pe care s-au dezvoltat majoritatea componenţilor ei au păstrat la bază principiile esenţiale ale învăţăturii primite de la maestrul lor, chiar dacă diversitatea acestor direcţii ar părea să mă contrazică.
Iată câteva scurte referiri la unele dintre personalităţile artistice care s-au format în cadrul clasei lui Maxy.
Printre cei mai mai vechi şi mai cu prestanţă elevi era Lucian Bergman. El era cel care în majoritatea cazurilor dirija – dacă lipsea maestrul – alegerea pozei modelului. Era foarte sărac şi mereu “mobilizat” la “munca obligatorie”. Dar “sâmbăta” desenele lui ieşeau cel mai des în evidenţă prin seriozitate şi o deosebită sensibilitate expresivă. Erau nu numai interesant construite, dar şi dintre cele mai “picturale”, în sensul că sugerau cu mare fineţe diferenţele cromatice prin diferenţele valorice. După anii 50, Lucian Bergman a devenit regizorul de film Lucian Bratu, autorul peliculei dedicate lui Tudor Vladimirescu şi al altor producţii. Filmele lui s-au distins întotdeauna prin atenţia acordată redării atmosferei cu ajutorul structurării imaginilor.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
