Şcoala lui Maxy
Adesea prelegerile profesorului se transformau nu numai – cum spuneam – în lecţii de istoria artei, foarte liber tratate, ci şi în perspective ample asupra fenomenului artistic contemporan de la noi din ţară sau dinafară.
Încercarea mea de a evoca metodele profesorului Maxy nu poate fi decât o relatare foarte aproximativă şi restrânsă a aspectelor multiple şi inovatoare ale învăţământului artistic, pe care l-a promovat pictorul Maxy în clasa lui de desen. Inspirate desigur şi de metodele profesorului său Arthur Segall (pictor originar din România), prin spiritul lor de ansamblu – inovator, modernist – ar putea fi apropiate de iniţiativele cele mai importante pe tărâmul învăţământului artistic din primele decenii ale secolului XX (de la metoda lui Andre Lhote până la cea a lui Johannes Itten).
Comentariile mele despre profesoratul lui Maxy pot să pară cel puţin desuete, astăzi când la modă este demonetizarea modernismului. Mai mult decât atât, comentariile mele pot apare deabinelea deplasate, dacă ţinem seama de acţiunea de demonizare a acestei personalităţi . Unii aşa zişi curatori de expoziţii de artă modernistă nu văd în personalitatea lui Maxy decât o figură publică “care s-a compromis”, iar în faţa lucrărilor lui – strălucind prin forţa desenului şi a culorii – nu găsesc dcât motive de dezaprobare, căci li se pare că “nu a fost destul de avangardist”. Ei mizează foarte mult în încercarea de a-i diminua statura pe faptul ca a fost comunist ilegalist şi a ocupat funcţii oficiale în perioada comunistă.
Mă străduiesc în mod sincer să nu idealizez portretul profesorului meu. Îi cunosc meandrele pozitive şi negative ale carierei sale oficiale (ca şi ale vieţii private, de care nu am intenţia să mă ocup în nici un fel). Ar fi necesară o discutare pe baza documentelor, a directivelor, pe care le-a adoptat Maxy, în special în perioada 1945-1955 în funcţiile oficiale pe care le-a ocupat, mai ales că a fost şi o perioadă de “epurări”, determinate de poziţiile politice pe are le adoptaseră mai înainte unii membri ai fostului Sindicat al artiştilor plastici. S-ar putea găsi destule momente în are M. H. Maxy a rostit fraze sau a determinat hotărâri, care se înscriau în sfera stângismului şi care au presupus prejudicii aduse unor pesonalităţi artistice ale vremii. Comentatorii activităţii lui în cadrul Uniunii Artiştilor Plastici, pe de altă parte, nu menţionează sau nu cunosc condiţiile vitrege în care erau nevoiţi să trăiască şi să lucreze artiştii în anii de după război şi omit rolul pe care l-a avut Maxy în ajutorarea acestora prin organizarea pe baze temeinice a “Fondului Plastic”, instituţie care, dincolo de direcţia politicii oficiale, a ajutat pe mulţi artişti să supravieţuiască şi să poată continua să lucreze, chiar şi atunci când nu prezenztau la diverse comisii lucrări “pe linie”. S-ar putea discuta, pornind de la arhiva Uniunii Artiştilor Plastici, concluziile comisiei de aprobare a împrumuturilor, pe care Maxy a prezidat-o adeseori. Această comisie îşi atribuia rolul de “îndrumare pe calea justă” a artiştilor, criticând uneori lucrări de valoare, pe criterii politice. Sau s-ar putea aminti luările de cuvânt ale lui Maxy în şedinţe, – “combative”, “prea “cuminţi” sau “auto-flagelatoare”. Etc.
Nu mi-am propus însă asemenea teme, ci doar tema profesoratului lui Maxy.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.