Paradoxuri imaginare ��i paradoxuri autentice1, 2004
Interviul lui H. Bernea, personalitate de prim rang a postmodernismului local, este deosebit de extins. Doar cele ale lui Ioan Grigorescu şi Sorin Dumitrescu se apropie de acesta ca extensie. Este un fel de a le măsura propensiunea spre declaraţii de principiu, dar şi rangul pe care-l ocupă în mitologia vieţii plastice actuale.
H. Bernea este foarte volubil când îşi expune parcursul carierei. „Era primăvară şi am avut o revelaţie, privind o zambilă […] simţisem în floarea aia un tonus vital care în pictura mea nu exista”. Şederea la Poiana Mărului o descrie ca fiind o „călătorie iniţiatică”, asemeni unei tradiţii celtice, etc. Printre altele, conceptualismul lui H.B. are ca temei principiul serialismului prin reluarea unei teme din real, în variante diferit dimensionate, după principii numerice riguros respectate. Dar creaţia lui din primele lui faze de dezvoltare denotă şi alte tipuri de „conceptualizare”. Poate că în cazul lui ar fi fost cel mai stringent necesară ilustrarea interviului cu reproduceri, căci titlul seriilor de lucrări, pe care le citează par să aparţină unui vocabular magic şi ermetic: „Mucarfa”, „Verg”, „BRARB” sau „Stroaeuge”. Iar termenii derivaţi din titlul seriei „Praporilor” -ca „praporizare”, „despraporizare” sau ”repraporizare” sună rebarbativ pentru cei puţin iniţiaţi.
Semnificativ rămâne pasajul, în care ne transmite o adevărată „profesiune de credinţă”. Vrea să ocupe „o zonă cu criterii”, adică asemănătoare cu arta practicată în perioadele din istoria artei când se respectau anumite reguli instituţionalizate. Îi plac unele lucrări de artă contemporană, dar nu le acordă credit, pentru că nu le poate încadra într-o ierarhie de valori tradiţional recunoscute. Criteriul „îmi place, nu-mi place” nu-i dă certitudine în evaluări, nefiind în stare să analizeze impresia directă a unei lucrări, cauzele care îl fac „să o placă” sau nu, ceea ce nu mi se pare un merit. Excesele vizuale, care „distrug criteriile” ar fi: „prea multă culoare, prea mare diferenţă între plat şi volum, între material şi imaterial”. Bănuesc că se referă la pictura modernistă, bazată pe raporturi nete de culoare, traducând tridimensionalul în bidimensional prin aceste raporturi. H.B. vrea să ocupe „zona ochiului proaspăt”, a „ochiului bun”, în sensul de „neinfluenţat de teorii”, deşi, pe de altă parte, doreşte să se bazeze tocmai pe respectarea principiilor instituţionalizate. În cele din urmă concepţia sa post-modernă şi conceptualistă, aşa cum o expune în interviu, tinde să se confunde cu tradiţionalismul. Mai precis, aş spune, cu tradiţia unui realism de secolul XIX.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
