Paradoxuri imaginare ��i paradoxuri autentice1, 2004
Dar paradoxul autentic şi fundamental, despre care ne vorbeşte această carte este însuşi învăţământul artistic, paradox sesizat şi de Ion Grigorescu, când pune problema: Cum să educi „geniile”, sau, în orice caz, personalităţile artistice în germene, conform unei programe, când programul lor este de a evada din aceste programe? Au nevoie ele de „meserie”, de însuşirea „meşteşugului”? Sau însuşi conceptul de meşteşug este limitativ pentru impulsurile creatoare? Ideea revine la toţi preopinenţii lui M. Sârbulescu în forme diverse. Cum să disciplinezi nişte elanuri şi în acelaşi timp să nu le creezi restricţii?
După Mihai Sârbulescu, problema învăţământului se complică până la a deveni o imposibilitate în actuala etapă, dacă vrei să rezolvi „interdisciplinaritatea” învăţământului pe tărâmul artelor plastice, trebuind să mixezi o multitudine de discipline, ca matematica, fizica, sociologia, lingvistica, punerea în scenă (acesta din urmă, de pildă, în cazul manifestărilor de „performance”), în afară de oarecare tehnologie, pentru a crea „instalaţii” sau cunoştiinţe de informatică pentru a lucra cu computerul, etc. Este o imposibilitate pentru un singur pedagog de a întruni cunoaşterea tuturor acestor specialităţi. Sau susţii cu tărie, cum face Sevastre, că nu trebuie să te temi de învinuirea de pedanterie şcolărească, deoarece „în şcoală trebuie studiată sintaxa şi morfologia de specialitate”? Ori te refugiezi între zidurile „meşteşugului”, cum face Paştina? Faptul că M.Sărbulescu nu vrea să tragă vreo concluzie denotă luciditate şi maturitate.
S-ar putea spune că există totuşi un fel de concluzie, pentru unii pesimistă, pentru alţii dătătoare de încredere. Dealungul veacurilor numai echilibrul între toate alternativele – echilibru pe care l-a găsit fiecare maestru prin talentul lui de pedagog – a rezolvat problema, chiar dacă uneori a dus la conflicte, la părăsirea sau chiar respingerea ostilă de către ucenic a maestrului în termeni mai mult sau mai puţin violenţi. Problema posibilităţii învăţământului artistic presupune o serie de dileme. Dar orice artist se formează prin dialogul cu alţi artişti, direct sau indirect, adică prin operele lor. Altfel nu ar exista atâtea cazuri, în care şcoala a fost muzeul, exemplul altor pictori, ca punct de referinţă pozitiv sau negativ, admirativ sau critic.
Orice ar fi, în practică a existat ucenicie, ba chiar învăţământ organizat, indiferent de dubiile, care se infiltrau în substratul lui. Învăţământul artistic trebuie să-şi găsească echilibrul între strădania de teoretizare a procesului de creaţie şi voinţa de libertate şi imaginaţia tinerilor artişti. Este meritul pedagogilor noştri că şi-au alcătuit metodele de predare în cadre suficient de largi penru a lăsa specificul expresiei picturale să se desfăşoare.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
