Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
Principala rădăcină (în sine deosebit de respectabilă, dar prelucrată ad-hoc) a criticii pamfletare exercitate de D.P. asupra istoriei artei se găseşte în textele lui Foucault. În „Les mots et les choses”2, preocupat de o analiză complexă a cunoaşterii ştiinţifice, Foucault separă disciplinele umaniste de „ştiinţele adevărate”, considerând că discipline ca sociologia, psihologia sau antropologia sunt intervenţii insidioase, cu o anumită propensiune de proliferare, în interstiţiile dintre domeniile firesc delimitate ale ştiinţelor exacte, încercînd să împrumute prin fraudă de la acestea metoda experimentală, analiza matematică sau diferite concepte, ca cele de „structură” şi „organicitate”. Şi la Foucault întâlnim repulsia faţă de incertitudinile, pe care le presupun asemenea discipline „inexacte” sau faţă de extensiile, invaziile, pe care şi le permit în alte domenii. Le numeşte chiar „periculoase”, tocmai pentru că tind să se infiltreze şi în domeniile ştiinţelor numite exacte, să le relativizeze prin „psihologizare” sau „sociologizare”.
Dar Foucault păstrează un loc special istoriei în raport cu „umanistele”. El consideră „periculoasă” şi istoria, căci şi ea introduce morbul relativizării, dar îi acordă un anumit respect, un anumit prestigiu, în primul rând pentru privilegiul „vechimii”. Totodată îi atribuie funcţii importante, ca păstrarea memoriei sau analiza critică a prezentului, elaborarea unei cronologii a faptelor, ba chiar îi concede căutarea unei linii a destinului uman. De altfel intervenţia istoriei în celalte domenii apare necesară, atunci când devine –prin ramificare- istoria naturii, a limbajului, a producţiei, a ştiinţelor, etc. În afară de aceasta, după Foucault, „istoricismul” recunoaşte că totalităţile, pe care le conturează, sintezele, mai largi sau mai restrânse, pe care le încearcă, au graniţi mişcătoare, din pricina amprentei curgerii timpului pe care o presupun, şi deci nu pot fi niciodată definitorii în absolut. De fapt, spune Foucault, orice gen de afirmaţii este posibil numai în cadrul unei anumite „finitudini”, al delimitării -fie chiar aproximative– a unor fenomene, oricât ar fi opus istoricităţii acest procedeu. Istoriografia este deci silită să apeleze la conceptul de structură -preluat din biologie, cu o mare dezvoltare în psihologie şi atât de fecund în lingvistică- şi care presupune o anume fixitate –fie ea cât de relativă- a fenomenelor şi precizarea artificială a limitelor lor. Acest concept de structură este preluat de istorie cu necesitate, pentru a filtra datele presupus esenţiale, ca şi în vederea transmiterii lor printr-o prelucrare lingvistică, printr-o terminologie. Istoriografia extrage şi elimină, crează structuri prin clasare, subordonare, le numeşte -pe scurt, face să existe o anumită realitate, sau altfel spus, face să existe pentru noi realitatea, fie ea fragmentată şi reorganizată. Este greu de asimilat aceasta cu ideologia, înţeleasă ca o structurare forţată a realităţii pentru a o integra unei singure forme de filozofie în toate domeniile cunoaşterii în vederea acţionării imperioase asupra mentalităţilor. Istoricitatea presupune o metodologie vie, greu de legiferat, cu direcţii multiple şi concluzii labile, dar neputând evita căutarea unor înlănţuiri ale fenomenelor, a sensurilor lor prime sau secunde. Sunt concluzii, care decurg din gândurile marelui filozof, care a fost Foucault, dar pe care D.P. le neglijează.
Sursa directă a lui D.P. în textul lui Foucault se străvede şi prin preluarea a o serie de termeni sau sintagme mânuite cu o dezinvoltură nejustificată. Din lectura partizană a textului lui Foucault se trage înclinaţia lui D.P. de a repeta până la saturaţie termenul de „metaforă” pentru a desemna specificul afirmaţiilor din disciplinele umaniste, referindu-se în mod special la istoriografia artei. Până şi anti-katianismul lui confuz provine din unele pasaje ale cărţii lui Foucault. Tot de la Foucault preia D.P. ideia reducerii posibile a istorismului, a tratării cronologice, la analiza „sincronică” a unei faze, separată temporal şi geografic, a câte unui episod, fără înşirare alături de altele, fără serializare, drept care D.P. ne oferă la sfârşitul cărţii o analiză a gândirii complexului Acropolei prin prizma unor referiri la tipul de societate atenian şi la evenimentele istorice ale epocii războaielor cu perşii, evitând, bineînţeles, orice comentariu stilistic.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.