Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
M. Roskill afirmă net în introducere, fără probleme de conştiinţă, că „istoria artei este o ştiinţă”, după care o subordonează total preocupării pentru atribuţii, considerate drept sarcini primordiale în acest domeniu, justificându-se astfel: „O operă de artă este influenţată, în ce priveşte felul de a o privi, prin eticheta pe care o poartă, oglindind cum este ea cotată şi ceea ce se află în spatele etichetei”. Şi el vorbeşte de instruirea, la care este supus vizitatorul muzeelor în mod conştient sau semi-conştient, prin repartiţia lucrărilor după şcoli, distribuirea lor pe pereţi, suita sălilor şi itinerariul cvasi-obligatoriu pe care-l implică. (Reluând exemplul Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti, menţionez că s-a încercat, în câteva rânduri, să mi se impună şi mie de către personalul din săli itinerariul conceput de direcţie.) Însuşirea de către vizitatorul mediu a acestor clasificări este însoţită şi întărită de satisfacţia că „a înţeles” istoria artei. In ce priveşte scopul formării profesioniştilor din domeniu, după Roskill, este „abilitatea” de a recunoaşte, prin familiarizare şi studiu, operele marilor personalităţi artistice, sau de a distinge în lucrările, care le trec prin mână, în vederea datării lor, eventuale trăsături ale unor perioade stilistice, aşa cum au fost ele conturate anterior de către alţi specialişti. Roskill nu omite să arate că studiul acesta implică desigur cunoştiinţe complexe –cunoaşterea istoriei generale a perioadelor luate în considerare, a fundalului lor social, a subiectelor tratate şi iconografiei lor, a specificităţilor stilistice, a protagoniştilor epocii, a bibliografiei de specialitate, etc, şi „last not least”, a metodelor ştiinţifice, de laborator. Dar cu precizarea că: „Istoria artei nu este numai o disciplină care luminează mintea, ci şi o profesiune. Tehnicile puse în folosinţă în acest domeniu sunt în esenţă instrumentele comerţului, nu numai pentru profesori, ci şi pentru negustorii de artă, curatorii muzeelor şi o pavăză a celor, al căror venit depinde de corectitudinea, la care ajung în probleme de atribuţie, datare, autenticitate şi raritate”. După care, în capitolele ce urmează, Roskill explică diferite metode, prin care se pot distinge operele unor pictori faţă de ale altora, falsurile faţă de operele autentice, etc.
Desigur, întreaga carte a lui Roskill poate fi analizată doar prin prizma pragmatismului eficient şi nu ca un răspuns la întrebarea, pe care o pune în titlul ei. Dar în ce-l priveşte pe D.Preziosi, critica pe care o face istoriei artei nu se referă numai la asemenea poziţii, ci la ansamblul problemelor acestei discipline.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.