Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
Adeseori, suntem şi noi, cei de aici, martorii atribuţiilor riscante sau punerii în relief a unor artişti obscuri, sau al organizării unor săli pe principii arbitrare (vezi organizarea actuală a sălilor dedicate secolului XX din Galeria Naţională a Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti), după impulsuri naţionaliste sau teologale (vezi organizarea „Muzeului Ţăranului Român”), după cerinţele expunerii muzeisitice sau, pur şi simplu, de „piaţă”.
Este adevărat că, la noi, problema „pieţei artistice” se pune foarte anemic, departe de formele exacerbate, pe care le descria criticul american (de origine australiană) Robert Hughes într-un articol publicat în 19842. Acesta vorbea şi el despre relaţia dintre comerţ, licitaţii, muzee şi crearea „star-sistem”-ului în istoria artei. După R H, marile muzee au adoptat strategiile mass-mediilor, punând accent pe spectaculozitate, cultul celebrităţii şi exploatarea sindromului echivalării lucrărilor de artă cu „comorile”. Presa incită interesul pentru operele de artă, punând accentul pe preţurile exorbitante obţinute la licitaţii, folosindu-se de fascinaţia cifrelor cu şase, şapte zerouri. „Master piece” nu mai înseamnă o operă, în care un artist şi-a pus în joc măiestria în cel mai înalt grad, ci obiectul care capătă aura mitică a „comorii”. Preţurile devin creatoare de mituri. Acest proces este înlesnit de cele două principii ale pieţii de artă: tot ce este vechi poate căpăta valoare şi nimic nou nu trebuie respins. Cercetătorii scot la iveală şi dau identitate operelor necunoscute sau vag cunoscute din secolele trecute, iar criticii de artă lansează noi mituri din rândurile artiştilor contemporani. În felul acesta, interesele cercetătorilor se conjugă cu cele ale pieţii de artă. „A reînvia ceva, a studia şi a-l înzestra cu un pedigree, înseamnă să-l faci vandabil.”
Un text din categoria celor, care poate justifica pornirea lui Donald Preziosi împotriva „fabricanţilor de istorie”, aparţine altui american activ pe tărâmul istoriei artei, Mark Roskill. Nu mă opresc aci la viziunea sa (criticabilă) aplicată unor texte teoretice ale lui Klee şi Kandinski în altă lucrare a sa5, ci la volumul intitulat simplu „Ce este Istoria artei3?”, republicat în acelaş an cu publicarea textului lui D. Preziosi. Cartea lui Roskill despre ce înţelege el prin istoria artei este, de fapt, un reţetar pentru cei care vor să pătrundă şi să reuşească în mediile muzeografice sau ale caselor de licitaţii şi ale comerţului cu obiecte de artă. Departe de mine să dispreţuiesc asemenea aspiraţii profesionale, chiar şi reţetarul oferit cu certă competenţă de către Roskill. Şi Umberto Eco a închipuit un reţetar al tezelor de doctorat în semiologie, dar cu un plus de ton ironic, recunoscând făţiş aspectul pur practic al recomandărilor sale. Dar când pui unei cărţi un asemenea titlu ca „Ce este istoria artei?”, pretenţiile sunt altele
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.