Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
În România de după 1989, „deconstrucţia” a devenit o practică populară am putea spune, termenul de „manipulare” fiind folosit cam în acelaşi sens cu cel de demontare a unor „construcţii” în domeniile cele mai diverse. Ne-am obişnuit cu negarea temeiniciei diverselor interpretări ale realităţii, stigmatizarea lor ca fiind încărcate cu intenţii de manipulare, chiar în cazul când realităţile trăite şi regândite cu luciditate ar permite oarecari certitudini. De aceea este posibil ca nu numai unii din cei familiarizaţi cu analizele lacaniene sau deconstrucţiile derridiene să simpatizeze cu un text, în care un întreg capitol al istoriei culturii denumit în genere istoria artei este prezentat drept confecţionarea unor povestiri, a unor basme. În cartea lui D.P., istoria artei apare drept ficţiune, creatoare de mituri artificiale, un artefact, „o metaforă” sau o suită de „metafore”, înţelegându-se prin „metafore” (atât cât reiese din afirmaţiile „incerte” ale lui D.P. şi pe baza presupunerii că a adoptat sensul dat acestui concept de M. Foucault) termeni preluaţi din alte ştiinţe sau alte domenii în mod abuziv, prin echivalări subiective, nejustificate, nefundamentate. Pentru D.P. prezentarea faptelor, prin însăşi selectarea şi gruparea lor, este manipulare, este „ideologie” şi deci o activitate „opresivă”, anti-democratică, elitistă, deoarece impune criterii de ierarhizare, scări de valori. Pentru D.P., orice viziune de ansamblu asupra unui domeniiu, orice clasificare şi ierarhizare = ideologie = opresiune= impunere samavolnică a unei segregări.
Cartea lui D.P. apare ca o exacerbare, ca să nu spun caricatură, a teoriilor curente, postmoderniste, la care se referă M.Călinescu. Frapează siguranţa de sine a autorului, combinată cu o naivitate de autodidact am prespune, dacă în nota de pe spatele cărţii nu s-ar înregistra calitatea sa de profesor la Universitatea din California (cel puţin la data apariţiei ei). Întreaga construcţie a cărţii lui D.P. porneşte de la analiza unui film, vechi de vreo jumătate de secol, confecţionat (termenul aci se potriveşte) după toate reţetele comerciale recomandate pentru genul biografiilor romanţate –cel care urmărea să redea viaţa lui Van Gogh. El învinuieşte istoricii artei de tot ce este deformant, simplificator sau pură fabulaţie în această categorie a kitsch-ului hollywoodian. Autorul pare că nici nu ştie că punctul de plecare al filmului este o carte (deasemeni plină de poncife), cea a lui Irving Stone, dat fiind că nu o menţionează niciodată.
Invectivele împotriva istoriei artei, D.P. şi le fundamentează pe mai multe exemple de kitsch. De pildă, un alt punct de plecare pentru analiza, la care supune D.P. istoria artei este asemănarea ei cu o dioramă a „Drumului Crucii”, aflată în incinta unui cimitir american, dioramă care este prezentată participanţilor la ceremoniile funerare ca un spectacol, fragmentele ei fiind scoase în evidenţă succesiv cu ajutorul manipulării reflectoarelor.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.