Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
M.S. demonstrează şi mai insistent falimentul tentativelor de a găsi o regularitate în modul de succesiune a stilurilor. El supune unei critici foarte atente atât concepţiile „evoluţioniste”, care vorbesc despre o translare de la forme primitive la forme avansate, cât şi cele „organiciste”, care se referă la o dezvoltare ciclică, asimilată cu trecerea de la arhaism la clasicism şi apoi la baroc, etc., fără o evaluare valorică a etapelor. Fie că se referă la definirea stilurilor raportată doar la aspecte formale (aşa cum face Wolfflin), fie că menţionează teza, care leagă constantele lor de viziunea asupra vieţii, de „Weltanschauung”-ul unor unităţi sociale, naţionale sau istorice (precum Worringer sau Dvorak şi, la noi, Blaga), M.S. aliniază numeroase cazuri (des citate, fapt pentru care nu le mai repet), care distrug argumentele existenţei indeniabile a unităţilor stilistice astfel configurate, precum şi a unei periodicităţi în modul lor de succesiune.
De câte ori s-a prezentat conţinutul unui stil ca unitar, a trebuit să se recurgă la lărgirea sensului de „conţinut” până la asimilarea lui cu cea de „viziune despre lume”, care unifică dispoziţiile emoţionale şi atitudinea în faţa vieţii ale unei culturi. Este concepţia în general a istoricilor proveniţi din alte domenii (filozofie, teologie, etc.), care pun probleme ca relaţiile obiect-subiect, materie-spirit, corp-suflet, om-natură, om-Dumnezeu, Eu şi cosmos, timp-spaţiu şi aplică viziunea generală rezultată la manifestările artistice (ceea ce ar explica frecvenţa clasificărilor binare în domeniul stilurilor). În asemenea sisteme se deduc apriori posibilele viziuni despre lume, decurgând din soluţiile metafizice posibile, limitate ca număr. Încercările de a deriva stilurile din modurile de a gândi ale unor colectivităţi sunt imprecise, dau doar aprecieri sugestive şi duc la speculaţii, care nu rezistă unui studiu detailat.
Alteori s-a pus accentul foarte insistent pe interpretarea concepţiilor spaţiale ale imaginilor, ca fiind caracteristice pentru raporturile individului cu mediul existenţial, într-o anumită epocă sau societate. Generalizările de acest fel –de pildă, care leagă variantele redării perspectivale a spaţiului în mod strict numai de anumite perioade sau viziuni despre lume- au fost numai în anumite cazuri convingătoare, demonstrând şi ele că orice generalizare despre stil trebuie făcută cu maximă exigenţă şi circumspecţie.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.