Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
În mod inevitabil, M.S. recunoaşte, alături de mulţi alţii, că termenul de stil este foarte vag, căci are numeroase aplicări, referindu-se la faptul că, foarte des, serveşte la a caracteriza „activitatea globală a unui individ sau a unei societăţi, când se vorbeşte de ‚un stil de viaţă’ sau de ‚stilul unei civilizaţii’”. MS dă şi exemple mai restrânse, ca cel al arheologiei, unde termenul de „stil” face referire mai degrabă la aspecte „simptomatice”. În acest caz definirea stilului unui obiect poate să nu fie legată de trăsături artistice fundamentale, ci de elemente cvasi-marginale, ca prezenţa unui anumit motiv grafic sau folosirea unui anumit material sau unei anumite tehnici. De fapt, asemenea referiri la elemente marginale intervin şi în analizele „atribuitorilor” operelor artistice din culturile mai târzii, pentru a nu aminti decât cazul lui Longhi, „connaisseur”-ul care îşi baza atribuţiile pe observarea felului de tratare a urechii sau a degetelor în imaginile analizate. (Aş mai remarca faptul că, în articolul discutat, M.S. se referă mai mult la problema stilurilor artistice atribuite unor epoci şi mai puţin la aceia a specificităţile stilistice ale personalităţilor artistice, dar observaţiile sale esenţiale se aplică şi la acest aspect al problemei.)
După M.S., sensul cel mai general acceptat al termenului de „stil” în istoria artei ar fi: „forma constantă –şi uneori elementele, calităţile şi aspectele expresive constante– în arta unui individ sau grup de indivizi”. De fapt, istoricii artei înţeleg prin stil mai degrabă „un sistem de forme”, care posedă calitatea de a face vizibilă concepţia generală a unei colectivităţi, sistem care vehiculează în interiorul unui grup anumite valori –religioase, sociale sau morale- tocmai prin forţele sugestive, emoţionale, ale formelor. Sintezele istorice pe baza stilurilor artistice pornesc în general de la presupunerea că „un anume stil este propriu unei anumite perioade culturale şi că într-o cultură dată sau într-o epocă culturală nu există decât un stil, sau un evantai limitat de stiluri.”. Astfel se ajunge la o repartiţie geografică şi istorică a stilurilor şi la o anchetă asupra migraţiei şi inter-influenţelor lor.
Cum spuneam, după M. Schapiro (nota bene: nu uităm nici o clipă că ele se referă la practica istoriografilor de până la mijlocul secolului XX, dar analizele lui sunt necesare pentru orice încercare de prezentare istorică), conceptului de „stil” i se acordă o atenţie specială, doarece serveşte drept instrument de lucru fundamental. Istoricii de artă îşi concentrează atenţia asupra istoriei stilurilor, a formării şi evoluţiei lor, căci astfel se realizează organizarea întregii lor activităţi. Istoricii artei apără studiul stilurilor, considerându-le şira spinării în constituţia disciplinei lor.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
