Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
Cercetătorii nu mai mizează pe viziunile istorice, care ordonează secolele în tablouri sinoptice cu capitole bine ordonate. Studiile actuale se înscriu mai degrabă în tendinţa analizei fenomenologice ale unor aspecte, care depăşesc consideraţiile stilistice, cuprinzând manifestări din epoci diverse, dar ducând la consideraţii estetice, tincturate de semiologie, asupra semnificaţiilor operelor de artă. Încă din deceniile anterioare, dezvoltarea iconologiei a fost un semnal semnificativ în această privinţă. Studiile lui Baltrusaitis fascinau tocmai prin amplitudinea pe care o adoptau, atunci când se ocupau de pildă, de „tema oglinzii” sau diferitele abordări ale „mitului lui Isis”. În anii 50-60, Eugen Schileru (ale cărui gânduri au rămas prea puţin consemnate în texte publicate, deşi studenţii lui au putut asista la o desfăşurare impresionantă de idei în timpul cursurilor sale) consacra unele prelegeri unor asemenea cuprinderi tematice ca „prezenţa oglinzii în tablouri” sau „tema măştii”. Dar această tendinţă s-a accentuat tot mai mult în eseistica din ultimele decenii.. După ce Butor analizase în „Les mots et la peinture”2 semnificaţia locului ocupat de text în imaginea pictată (filactere cu înscrisuri, dedicaţii, date despre personajul portretizat, tratarea mai deosebită a iniţialelor artistului, textele poetice încorporate în picturile extrem orientale, etc.),13 iată-l pe Victor Ieronim Stoichiţa, abordând, tema iscăliturii (producerea iscăliturii ca simbol al producerii tabloului) cu reverberaţii dintre cele mai neaşteptate asupra înţelegerii specificităţii tabloului. Sau -căutând să expliciteze ceea ce numeşte „efectul Don Quichotte”, el vorbeşte despre existenţa în imagini a unor elemente, care semnifică invitaţia adresată de către artist privitorului de a ignora limitele dintre ficţiune şi realitate prin jocul -integrat în imagine– între real şi imaginar. Este ceea ce analizează şi în volumul său despre „Naşterea tabloului”, atunci când dezvăluie diferitele mijloace, prin care imaginea invadează lumea realului (cotul portretizatului care avansează pe marginea ramei pictate, de exemplu) sau -în studiul său despre „umbră”- de pildă, prin imaginile care integrează în tablou umbra „reală” a autorului.
Si totuşi, este posibil a face asemenea studii -deosebit de dezvăluitoare despre esenţa imaginii picturale, care separă din fluxul istoriei anumite fenomene apărute în etape istorice diferite- fără a avea o viziune de ansamblu asupra desfăşurării istoriei artei? Este posibil de cuprins fluxul creaţiilor artistice fără a analiza etapele succesiunii lor în timp? Pe scurt -fără de a crea o „istorie” a lor, istorie care nu poate fi presupusă fără de împărţirea ei în capitole, fie că le numim pe acestea perioade, stiluri sau tendinţe?
Poate că, mai întâi, ar fi necesar să disjungem problemele stil – tendinţe – perioade. Eşafodarea unor teorii despre o anumită legitate a succesiunii sau alternării stilurilor este o practică specifică anumitor filozofi sau istoricieni ai artei în prezentarea fluxului creaţiilor artistice. În timp ce perodizarea apare ca un procedeu imposibil de evitat al descrierii acestui flux. Defalcarea pe capitole şi selectarea datelor semnificative sunt procedee, care nu pot fi ocolite în prezentările istorice. Şi dacă nu au presupus întotdeauna prezentarea fiecărui capitol ca fiind unitar din punct de vedere stilistic, nu s-au putut lipsi de detectarea tendinţelor principale stilistice ale epocilor respective. În ce măsură un procedeu –al periodizării- se sprijină pe celălalt –al conturării stilurilor- este foarte greu de precizat. Gombrich, care se arată foarte retractil faţă de delimitarea stilurilor în istoria artei, afirmând că toate împărţirile în stiluri se reduc la antiteza clasic-neclasic3, în a sa istorie a artei nu s-a sfiit să recurgă la o anumită periodizare şi caracterizare a perioadelor. Istoricii, care au încercat o periodizare a fluxului istoric nu au putut ocoli folosirea termenilor denominatori în mod tradiţional ai stilurilor (gotic, renascentism, manierism, baroc, neoclasicism, romantism, realism, impresionism, expresionism etc.), chiar atunci când i-au pus în discuţie De alfel, mi se pare semnificativ că aceste denominări au devenit tradiţionale. Este posibil ca ele să fi devenit „tradiţionale” tocmai pentru motivul, că analiza „istoriei”, pe care au făcut-o teoreticienii istoriografiei artei au avut un anume temei, ceea ce le face inconturnabile, indiferent de aproximaţiile pe care le presupun. Chiar şi în studiile celor care le evită, survolând aceste împărţiri, le simţim existenţa lor subiacentă. Numai că reflexul respingerii argumentului „tradiţiei” ne face să fim reticenţi la un asemenea argument.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.