Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
În ce priveşte activitatea istoriografilor „moderni” (adică paralelă „artei moderne” în sensul actual), nu se poate ocoli constatarea că analizele formale ale artiştilor au stat la baza analizelor formale ale stilurilor. S-a mers pe linia analizelor istorice legate de cele formale (eventual să-i spunem semiotice) a operelor de artă, tocmai pentru a introduce o anumită rigoare în cercetarea operelor de artă. S-au abordat operele şi prin analiza elementelor iconografice sau a legăturilor cu contextul social-istoric şi cultural, sau pornind dela date biografice, interpretate eventual psihanalitic, etc. Dar întotdeauna a existat la bază, sau cel putin subiacent, analiza elementelor formale ale compoziţiei, ca şi constituirea semnelor plastice specifice, a unui mod specific de comunicare, prin alcătuirea lor din elementele specific plastice, formale, amintite.
Generalizările, clasificările sau ierarhizările istoricilor de artă au putut fi nu rareori labile sau artificiale, neargumentate suficient sau lipsite de temei. Dar viziunile de mare amplitudine asupra unui domeniu atât de esenţial al culturii omenirii au reprezentat un aport fundamental, fără de care viaţa intelectuală a sfârşitului secolului XIX şi secolului XX nu poate fi înţeleasă.. Istoria artei a avut în acest răstimp o evoluţie bogată, ilustrată de personalităţi de frunte (ca Aby Warburg, E. Panofsky, E. Gombrich, Witkower, Baltrusaitis, etc.), ale căror opere conturează unul din capitolele caracterizante ale culturii acelei epoci, capitol care nu va fi şters de condeiul nărăvaş al unor autori precum D.Preziosi.
Iată-mă însă ajunsă la un punct în care sunt nevoită să admit că resimt oarecari remuşcări faţă de polemica înverşunată, pe care mi-am permis-o cu „relativismul” şi „deconstructivismul” lui D. Preziosi. Este punctul, în care mă simt obligată să reiau anumite concluzii, menţionate şi la începutul acestui text şi la care ajunsesem cu mult înaintea unor lecturi precum cea a cărţii lui D. Preziosi, despre relativismul clasificărilor şi periodizărilor. A trecut ceva vreme de când mi-am manifestat repulsia faţă de generalizările „frumoase”, care construiau tablouri estetic aranjate ale succesiunii stilurilor, asemenea unei mişcări scenice, în care personaje graţioase cedau cu eleganţă avanscena istoriei noilor formule, afirmându-se cu aroganţa tinereţii. Cercul vicios al periodizărilor şi tablourilor stilistice, care construiesc istoria după principii, care nu fac decât să se autojustifice, a preocupat pe toţi cei care au analizat problemele cu luciditate.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.