Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
Pentru U. Eco, „textul estetic” (inclusiv opera plastică) capătă importanţă tocmai prin „organizarea structurală” a stimulilor. Eco vorbeşte de „textul complex” al operei, care nu se instituie doar ca „semn”, ci ca o ţesătură complicată de moduri de comunicare, bazată pe „invenţii” acceptate, tocmai pentrucă se bazează pe semne codificate anterior. Ţesutul continuu al istoriei artei există şi oferă fundamentul apariţiei noului „text artistic”, chiar dacă se înscrie ca oponent al celui anterior. Tocmai acest proces istoric asigură credibilitatea noilor formule de expresie. Este „un discurs nesfârşit” sau „o nebuloasă de configuraţii” mereu contopite, în vederea comunicării. „Manipularea expresiei” (în care aspectul material joacă un rol important) nu este o activitate derizorie, lipsită de urmări, ci provoacă „o reaşezare a conţinutului”, producând „un nou tip de conştiinţă a lumii”. Interpretarea „informaţiei estetice” întâmpină dificultăţi tocmai pentrucă există în ea -faţă de comunicarea semantică simplă- „un surplus de expresie” legat de „un surplus de conţinut”, care nu poate fi clar analizat. În afară de aceasta, ineditul, specificul semnelor din „textele” artistice cere participarea continuă a receptorului, de unde decurge şi diferenţierea interpretărilor, „caracterul deschis” al acestor interpretări. Eco se arată adeptul unei aprecieri aparte a creaţiei artistice în sfera comunicării umane, acceptând nu numai că organismul operei determină reacţii emotive inedite, ci subliniindu-i şi capacitatea de a crea neîncetat noi coduri de interpretare a mesajelor, care „determină înaintarea cunoaşterii”. Astfel „textele estetice” devin „un exemplu specific de producţie de semne”, de comunicare de mesaje.
Este interesant de observat cum gândurile unui om de ştiinţă, autor de analize semiotice riguroase, se întâlnesc cu cele exprimate cu câteva decenii în urmă de către un artist, Paul Klee. În strădania sa de a căuta legile ultime ale creaţiei artistice, Klee distinge şi el în aceasta un nucleu ascuns, greu dacă nu imposibil de pătruns, acel „surplus de conţinut” şi „de expresie”, ce nu poate fi analizat, deşi nu pregetă să încerce să înainteze cât mai mult înspre sâmburele lui.
Dar, după D.Preziosi, operele de artă, „produsele estetice” nu au decât o existenţă materială concretă, în care receptorii şi comentatorii toarnă un conţinut arbitrar ales. D.P. este convins că se pot da interpretări diverse şi subiective operelor de artă, nu pentru că cercetările nu sunt destul de riguroase, sau că punctul de vedere al fiecărei etape istorice îşi spune cuvântul în interpretarea lor, sau pentrucă orice operă are multe disponibilităţi de abordare, sau are multe faţete, unele doar vag interpretabile, -ci pentrucă obiectul de artă are o existenţă pur materială şi nu expresivă sau instauratoare de „o nouă conştiinţă despre lume”.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.