Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
Dar pentru a transpune in extenso în istoria artei ideile lui Foucault despre închisoarea panoptică, D.P. mai are nevoie de o mişcare pe tabla de joc. „Sistemul Bentham” (al închisorii, spitalului sau făbricii) urmăreşte disciplinarea unităţilor (deţinuţii, bolnavii sau muncitorii), acţionând asupra corpurilor lor, impunându-le un tip uniform de existenţă corporală, ca o condiţie a posibilităţii de a turna în spiritele respectivilor mentalitatea dorită, conţinutul dorit. De aceea asemănarea acestui sistem cu sistematizările istoriografiei de artă, D.P. o poate face numai transformând „produsele estetice” în „corpuri”, atribuindu-le doar o existenţă corporală, pur materială. Pentru a transforma operele de artă în simple corpuri, în care se pot integra orice fel de conţinuturi, el se foloseşte de unele idei poststructuraliste, conform cărora se neagă existenţa unor calităţi expresive şi a unor efecte emoţionale directe, nemijlocite ale formelor, se neagă capacitatea lor de a vehicula prin propria forţă emoţii, gânduri, stări de spirit.
Sunt afirmaţii aflate şi în cartea Ancăi Oroveanu „Teoria europeană a artei şi psihanaliza”2, dar formulate cu multă circumspecţie şi delimitări bine specificate. A. Oroveanu menţionează printre condiţiile unei viziuni mai corecte în înţelegerea creaţiei artistice „…suspensia credinţei în caracterul nemijlocit expresiv al operelor, în capacitatea lor de a fi conţinătoare şi vehicule ale emoţiilor, în posibilitatea de a vorbi, în sens obiectiv, despre ‘calităţi expresive’ şi ‘efecte expresive’…” D.P. extrapolează în această direcţie concluziile lui Roland Barthes în comentarea scrierilor lui Racine, filozoful francez ajungănd la afirmaţia că operele de artă sunt „forme”, cărora istoria „are grijă” să le dea un conţinut.
Preferând să mă dau deoparte şi să-l las pe Umberto Eco3 să discute cu Barthes, amintesc aci că, apreciind această poziţie a lui Barthes, creatorul conceptului de „operă deschisă” (rădăcină a multor teze postmoderniste) adaugă, că opera de artă este „un text”, căruia „destinatarii săi” reuşesc să-i dea funcţii diferite de comunicare, diferenţiate după „circumstanţele istorice şi psihologice”. Dar nu omite să precizeze că interpreţii competenţi ai unei opere realizează asemenea construcţii „fără ca regula subiacentă care a constituit-o să fie vreodată pierdută din vedere”, fără ca sensul ei intrinsec să fie abjurat. Eco vorbeşte de „stimulări programate” specifice semnelor incluse în creaţiile artistice, zăgăzuind astfel arbitrariul interpretărilor. În felul acesta, el se delimitează de cei care neagă „caracterul nemijlocit expresiv al operelor”, „capacitatea lor de a fi conţinătoare şi vehicul ale emoţiilor”, se delimitează de cei care nu acceptă să se vorbească despre „calităţi expresive” şi „efecte expresive”.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.