Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
Elanul critic îl împinge pe DP la un antiscientism generalizat. În cele din urmă toate ştiinţele le consideră organizări de tip închisoare. Orice generalizare este penalizată (bineînţeles, în afara celor proprii). Orice urmărire evolutivă înseamnă închistarea într-o formulă, în plus D.P. echivalând conceptul de evoluţie cu cel şi mai hulit, de progres. În acest avânt destructiv, D.P. ajunge să aplice metafora panopticului lui Bentham (căci ce altceva intervine în compararea disciplinelor istorice cu închisoarea lui Bentham decât denigrata metaforă?) la fenomene, care nu mai au nici o legătură cu felul de a se organiza istoria artei. De ex. ajunge să considere însăşi perpectiva renascentistă, mono-oculară, centrală şi fixă o transpunere a închisorii de tip Bentham, deoarece prin procedeele perspectivale clasice, artistul forţează încadrarea realităţii într-o schemă.
Aş mai menţiona la D.P. şi o intenţie de paricid, oglindită în comentarea marilor figuri ale teoreticienilor istoriei artei ca E. Panofsky (ale cărui analize iconografice le echivalează cu descrierile de embleme ale lui Cezare Ripa, pentru simplul motiv că Panofsky s-a ocupat de acest autor), sau Aby Warburg (la care se referă fără a îndrăzni să-l numească, negând ad-hoc importanţa tezei acestuia despre relaţia artist–comanditar, deşi în alte pasaje o dezvoltă el însuşi). Vrea să se distanţează chiar şi de autorii marxişti, ca Fr. Antal, probabil ca posibili concurenţi ai tezelor sale.
Ameţit de paralelele, pe care le construieşte între „penitenciarul lui Bentham” şi diverse fenomene, fermecat de perspectiva de a găsi o nouă aplicare, personalizată, a tezelor magistrului Foucault în structura istoriografiei artei, D.P. uită principiul de bază al ”veghii” panoptice. Opul lui Foucault, într-adevăr, îşi lărgeşte concluziile, urmărind efectele coercitive ale viziunii panoptice asupra unor grupuri sociale, în special folosindu-se de exemplul făbricilor şi spitalelor. În sistemul „penitenciar”, celulele identice şi regimul uniform au drept scop egalizarea prin disciplină, se urmăreşte nivelarea „unităţilor”. Dar în sistemul istoriografiei de artă se urmăreşte reliefarea specificului unităţilor studiate. Se stabilesc clasificări, punându-se accentul pe individualizări ale unităţilor sistemului astfel creat, fie că este vorba de ansambluri de obiecte artistice ori de personalităţi În sistematica istoriografiei de artă se urmăreşte clasificarea pentru diferenţiere.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.