Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
Dar în centrul argumentaţiei lui D.P. în vederea nimicirii istoriei artei ca disciplină, se află prelucrarea altui text al lui Foucault, cel despre închisoare2, oprindu-se în special la capitolul dedicat de acesta tipului de arhitectură circulară, „panoptică”, închipuită de Bentham pentru închisori la sfârşitul secolului XVIII. În textul lui Preziosi, istoria artei este echivalată cu turnul din mijlocul construcţiei lui Bentham, punct central de observaţie, simbol al unităţii arbitrare de viziune, de criterii, în cuprinderea datelor selectate arbitrar. Instaurarea acestei perspective centrale atotcuprinzătoare este cea care duce la crearea de compartimente -şcoli, etape, individualităţi- asemenea celulelor dispuse radial în jurul turnului de control. Din înălţimea lui se repartizează capitolele defalcate, impermeabile, unităţi net distincte de celelalte, alăturate conform unei pretinse evoluţii artistice. Pentru a obţine o asemenea organizare „carcerală”, capitolele se „netezesc” de asperităţi, se unifică în mod forţat, li se atribuie caracteristici presupus prezente în toate exemplarele fiecărui compartiment. „Tirania” clasificărilor celor instalaţi în turnul de control (recte corifeii istoriografiei umaniste a artei) se sprijină şi pe clasificarea „panoptică” a arhivelor şi bibliotecilor.
După D.P., orice strădanie de conturare a unei epoci, a unui stil sau a unei personalităţi, adică a unui „producător”, duce la „încarcerarea” într-o celulă artificial creată a „produselor” arbitrar selectate. Analiza unor fenomene, la care se recurge pentru a le urmări originea, geneza, căutarea unui fir conducător al evoluţiei lor, etapizarea acestei evoluţii -totul este ”metaforă”, echivalare arbitrară, contrafacere, deoarece se analizează o unitate artificial creată. Muzeele, seturile de diapozitive, cursurile de istoria artei, toate deformează şi manipuleză datele, deoarece se bazează pe naraţie prin periodizare, separare a şcolilor şi ierarhizare a personalităţilor pe criterii inventate arbitrar.
Pentru a nega ierarhizările protagoniştilor istoriei artei, D.P. porneşte, în special, de la amintita negare a noţiunii de „autor” sau „creator”, aşa numiţii „artişti” fiind doar un produs al societăţii, servindu-se de condiţiile oferite de ansamblul ei şi preluînd practici, formule, soluţii preexistente la alţi ”producători”. După D.P., unitatea individualităţii, a personalităţii autorului este o unitate creată de comentatori. Omagierea personalităţii iniţiată de romantism, preluată de psihologia modernă gestaltistă, are fundamente ideologice.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.