(Mai menţionez în treacăt şi ignorarea concepţiilor cubiştilor şi futuriştilori, deşi nici nu mai trebuie argumentat că i-ar fi putut alimenta din plin discuţia despre precumpănirea “mentalului” în construirea imaginii. Nu amintesc aceste eludări ale Ancăi O. pentru a-i cere să fie şi mai exhaustivă în tratarea temelor alese, ci pentru a sugera o altă selecţie şi cuantificare a surselor luate ca punct de sprijin pentru dezvoltarea temelor sale.)
În partea a doua a aceluiaş prim capitol, AO lărgeşte şi mai mult investigaţia propusă la început în legătură cu “expresia sinelui”, a “interiorităţii” şi se opreşte şi la sensul larg al termenului de expresie (pg.84) -a dori să reprezinţi “ideia” iniţială de o manieră expresivă, ceeace crează o nouă digresiune, precum şi ocazia recursului la exemple “supra-numerare” renascentiste (ce-i drept, favorizînd în schimb revenirea la scrierile lui Freud, şi anume la textul care analizează gestica personajului Moise, sculptat de Michelangelo), aşa cum sînt şi referirile la albumele, care propun fizionomii expresive corespunzătoare anumitor stări sufleteşti (ura, speranţa, tristeţea, bucuria etc.), folosind ilustraţii desenate în secolul XVII de Charles Le Brun, exponent al clasicismului academist francez.
În ce priveşte sensul acordat intenţiei de “expresie” ca expresie a sinelui, acesta presupune concurenţa tuturor mijloacelor specifice plastice (structura ansamblului, ritmul compoziţiei, echilibrul dintre suprafeţe şi armonia culorilor, etc.) pentru întipărirea pe suportul imaginii a stării de spirit a autorului şi obţinerea unui efect înrudit asupra privitorului în mod precumpănitor prin aceste mijloace. Aceasta este preocuparea principală a artistului în faza “modernităţii”, la sfîrşitul veacului XIX şi prima parte a secolului XX. AO remarcă un “echivoc fructuos” la fovi şi expresionişti (deşi l-aş extinde la multe manifestări din prima jumătate de veac XX) între expresia eului şi a temei. Este ceea ce ilustrează atît de frumos citatul dintr-o declaraţie a lui Matisse: “Nu pot distinge între sentimentul pe care mi-l dă viaţa şi maniera în care-l traduc” (pag. 100). Şi în acest context, al expresiei prin mijloace vizuale specifice imaginii bidimensionale, trebuie să remarcăm eludarea de către AO a unor curente, care i-ar fi putut fi un sprijin important în studiul relaţiei dintre concepţiile artistice şi psihanaliză pe tema expresiei interiorităţii, şi anume direcţia simbolismului dela hotarul dintre secolul XIX şi XX, cu atît mai de mirare cu cît aceasta reprezintă exemplul ideal pentru contemporaneitatea preocupărilor artiştilor cu cele incluse în psihanaliză. Erotismul agresiv, supralicitarea ilustrării instinctelor, pot fi urmărite în epocă chiar şi în imaginile academiştilor Bouguereau sau Frans von Stuck, dar în special în formulele înnoitoare, ca cele ale lui Gustav Klimt, Beardsley etc. Deşi AO vorbeşte într-un paragraf despre “liniaritatea” stilului Art Nouveau şi simbolist (pg.108), nu discută despre implicita “expresie a interiorităţii” pe care o urmăresc artişti ca ultimii menţionaţi.
Cele mai potrivite exemple pentru intenţia de expresie cît mai directă şi neprelucrată a dinamicii interiorităţii, AO le găseşte în expresionismul abstract sau arta informală, curente care mizează pe creaţia ca improvizaţie, renunţînd la legătura cu impresiile venite din exterior, ca şi la prelucrări conştiente adăugate momentului execuţiei. “Raportul cauzal, genetic, existenţial între exprimant şi exprimat – spune AO – capătă în aceste mişcări cea mai deplină şi categorică (cu toate acestea nu inechivocă, neproblematică) formulare”.(pg.100) (Din motive de economie a textului meu, eram înclinată să omit paranteza, dar n-am făcut-o, deoarece aş fi ştirbit ceva din farmecul sinuoaselor frazei, asiguratoare totodată de precauţii.)
Dar fractura esenţială -arată AO- se produce ulterior acestei etape, atunci cînd se anulează relaţia de cauzalitate între cel care se exprimă şi ceea ce făureşte el ca “exprimat”, dezagregîndu-se unitatea dintre “intenţie, cauză şi efect vizibil”. Exemplul operelor lui Rauschenberg arată voinţa de a oferi construcţii de imagini, care nu au legătură cauzală cu starea de spirit a artistului, totdată refuzînd delimitarea unui moment din curgerea vieţii exterioare, colajele dînd impresia că pot continua şi dincolo de limitele obiectului creat.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
