Perseverînd în a cita personalităţile care adoptă proritatea “ideii” platonice sau prioritatea conceperii operei în general în procesul creaţiei (şi legîndu-le de prezenţa “interiorităţii”), la un moment dat AO îl citează pe N. Poussin. Nu este vorba de descoperirea vreunui alt “vultur”, a ceva asemănător vreunei “breşe” în vreuna din operele lui, ci, aşa cum reiese din şirul ideilor expuse, de identificarea procesului de creaţie a lui Poussin cu dorinţa de “expresie a sinelui”, prin accentul pus pe elaborarea mentală a procesului creator. Ceea ce mi se pare o extra-polare excesivă a gîndurilor acestui mare clasicist, care cată să glorifice în multe opere ale maturităţii momentele de reflecţie elevată, precum năzuinţa spre o “Arcadie” posibilă a umanităţii. Expresia unei concepţii asupra umanităţii nu poartă semnul egal cu “expresia interiorităţii”.
Dar şi mai surprinzător apare conul de reflector ales de AO pentru a-l proecta asupra istoriei, cînd afirmă că “acest mod de a gîndi (prioritatea momentului “conceperii” asupra celui al realizării operei) pare să sufere în cursul secolului al XIX-lea o eclipsă”, acceptînd un ecou al lui doar la modul de a gîndi arta al lui Baudelaire, după care sare direct la “arta conceptuală” a veacului XX (pg.73). După pasajul amintit, în care AO menţionase foarte în treacăt romantismul şi doar ca “un început al accentului” pe expresia interiorităţii în opera de artă, AO ignoră (bănuiesc voit, dar nu mai puţin inexplicabil) izbucnirea romantismului şi apoi dominaţia lui pînă în miezul veacului al XIX (indiferent de convieţuirea cu tendinţele realiste, etc.), curent care a determinat în gradul cel mai înalt promovarea expresiei stărilor de spirit ale artistului, interiorităţii lui, subiectivităţii, inspiraţiei şi imaginaţiei, în orice caz mai masiv şi mai făţiş decît gîndirea artistică a secolului XVII (din care citează, în afară de Poussin, şi pe Bellori, de Piles, etc.). În ambele direcţii urmărite de AO în acest prim capitol -prioritatea momentului conceptual şi expresia în forme- ar găsi mai cu spor în romantism exemple de neglijare a perfecţionării formei pentru a privilegia redarea fantasmelor minţii artistului, stările lui de contact cu straturile profunde ale conştiinţei absolute. În declaraţiile artiştilor epocii – mai numeroase decît în oricare alta- ar găsi referiri mai prielnice pentru ceea ce urmăreşte, dacă nu ar fi decît referirile la simbolistică, sau tema miturilor, atît de importantă în varianta lui Jung a psihanalizei. (Dintre corifeii romantici ai teoretizărilor despre artă, doar Fr. Schlegel este citat în treacăt, la pag. 109). Ea nu abordează nici în celelalte capitole vastul spaţiu al romantismului, care i-ar prilejui nenumărate puncte de contact pentru problema intervenţiei inconştientului, a subiectivităţii care colorează imaginile, etc. Şi aceasta se întîmplă în timp ce, pentru a ilustra ideia admiterii şi într-un trecut ceva mai îndepărtat a superiorităţii “făcătorului” faţă de “făcut”, AO citează din abundenţă nume din epoci mai vechi -pe Filon din Alexandria (“orice operă îl revelează pe lucrător”), sfîntul Atanasie, Lactanţiu, îl opune pe sf. Toma lui Ficino, se întoarce la Pliniu şi Vasile cel Mare, etc.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
