AO mai adoptă o raportare a perspectivei renascentiste la expresia sinelui prin vederile lui Lacan, despre “imaginea virtuală”, conţinînd ideia, fundamentată de fenomenologie, că “dorinţa este înscrisă în actul însuşi al privirii”, întrunind planurile “imaginar, simbolic şi real”. (pg. 64-65). Alegerea sistemului de redare a spaţiului experienţei este determinată de intenţia, care prezidează observarea lui. Şi totuşi, toate aceste frumoase reflecţii nu anulează concluzia firească, anume că vederea perspectivală renascentistă urmăreşte o obiectivare (deşi relativă), prin metode ştiinţifice a redării spaţiului experienţei exterioare în imagine, chiar dacă este doar una din variantele închipuite pentru soluţionarea acestei probleme şi chiar dacă presupune punctul de vedere al observatorului. Oricum însăşi gîndirea unui “eu scindat”, despre a cărui existenţă în concepţia perspectivală renascentistă ne vorbeşte AO, atrage atenţia asupra existenţei a doi factori participanţi la dialogul dintre eul-conţinător al “dorinţei”, al intenţiei de a încorpora spaţiul în experienţa sa şi eul-observator al spaţiului înconjurător.
Un alt filon pe care AO îl urmăreşte insistent în căutarea apariţiei “expresiei sinelui” în Renaştere, se referă la prestigiul în epocă al neoplatonismului în cîmpul teoriei artei (pg. 65). AO arată că, susţinînd primordialitatea momentului conceptual, al “ideii” în raport cu opera concretă, neoplatonismul pune pe primul plan activitatea de expresie a propriei interiorităţi de către artist. AO aminteşte că şi pe linia scientistă, experimentală, a Renaşterii, pictura este “o problemă mentală” la Alberti sau Leonardo, ceea ce ar echivala cu expresia interiorităţii artistului în imagine (ignorînd sensul de opoziţie faţă de conceperea picturii ca artă pur manuală şi afirmarea orgolioasă a preluării în stăpînire de către pictor a naturii prin cunoaşterea şi analiza ei cu ajutorul minţii). Sărind dezinvolt peste veacuri (exerciţiu de dezinvoltură apropiat cascadoriei şi cu care trebuie să ne obişnuim cînd citim cartea ei), AO este de părere că psihanaliza ar fi o “beneficiară tîrzie” a ideilor platonice. Salturi peste veacuri le fac toţi cei care au propus sinteze ample referitoare la fenomenul cultural-artistic (Worringer, Eugenio d’Ors, etc.) S-ar putea spune chiar că, în acest caz, saltul pare firesc, din moment ce şi neoplatonismul este un salt de la platonismul antic la stadiul renascentist. Dar este dificil de asimilat lumea ideilor platoniciene -o lume epurată, care păstrează doar contacte excepţionale cu latura spirituală a unora dintre tereştri -cu lumea inconştientului, în care domină, conform lui Freud, pornirile instinctuale cele mai terestre ale omului.
Insistenţa Ancăi O. asupra relaţiei Renaştere-psihanaliză cred că derivă şi din existenţa textelor lui Freud despre artişti ai Renaşterii, ca Leonardo sau Michelangelo. Aceşti artişti sunt aleşi de Freud, deoarece operele lor erau considerate puncte culminante ale artei şi prestigiul lor adăugau un plus de strălucire temelor freudiste. Alegerea lor nu viza ansamblul înţelegerii operei lor, ci doar “breşele” prin care se produc intervenţile inconştiente ale biograficului. De aci reacţia unora, ca Leo Steinberg, (cu ale cărui păreri AO polemizează, dar pe care le şi acceptă parţial, vezi pg.70) faţă de practica de a limita analiza procesului de creaţie a lui Leonardo sau MichelAngelo la aceste interstiţii ale inconştientului. În aceste cazuri este vorba de artişti, la care ştiinţa şi experienţa, acuitatea minţii şi forţa imaginaţiei, determină urmărirea conştientă a etapelor creaţiei, indiferent de intervenţia pe parcurs a “inspiraţiei” sau a unor reminiscenţe inconştiente.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
