Expunerea Ancăi O se va axa mai întîi pe demonstrarea precumpănirii momentului conceptual în procesul de creaţie în epoca Renaşterii ca dovadă a acestui început de exprimare a sinelui.
Pentru a marca diferenţa faţă de etapa anterioară, ea insistă asupra celor ce se petreceau în aşa numitul Ev Mediu, cînd concepţia şi execuţia avea autori diferiţi, cînd programul, iconografia imaginilor era prestabilită în genere de către un cleric erudit, legat de comanditar, cînd în însuşi procesul execuţiei se producea imixtiunea unor modele prestabilite pentru reprezentarea figurilor, sau a simbolicii tradiţionale a obiectelor introduse în scenografia imaginii, etc. Existenţa unui “agent exterior” ca autor al “programului” conceptual sau scenic va subsista mult timp. Mult timp, chiar după Renaştere, va continua să existe o autoritate impusă (cercul de erudiţi din jurul unui monarh, academiile, etc.) sau recunoscută benevol (mentalitatea susţinută de aceste autorităţi în materie, reflectată în aceia a clientului). Aceasta va impune subiectul religios sau mitologic, sau tipul de alegorie ce se aşteaptă a fi ilustrat, bineînţeles acceptându-se o marjă tot mai largă pentru intervenţia artistului în soluţionarea “programului”. După AO, aportul artistului în Renaştere se manifestă prin intruziunea masivă a factorului “memoriei” -al imaginilor înregistrate din natură, din realitatea exterioară- sau al “imaginaţiei”, calităţi ale unor indivizi tot mai conştienţi de individualitatea lor şi de capacităţile lor de gîndire personală, independentă.
Totuşi, modul cum istoricii artei prezintă cotitura, care se produce prin fenomenul numit generic Renaştere -cunoaşterea naturii prin observare directă de către individ, ca ţel esenţial în dezvoltarea culturii umane- nu poate fi identificat cu accentul pe expresia sinelui în opera artistică (chiar dacă ţinem seama de momentul exaltant al reflexiilor “de pe munte” ale lui Pic de la Mirandola despre ceea ce se va numi “liberul arbitru”). Ceea ce se subliniază este dorinţa unui dialog între Eu şi Natură, şi nu expresia doar a primului factor. Afirmarea personalităţii artistului renascentist se realizează prin canalul cognitiv îndreptat spre exterior şi în momentul selectării neimpuse a unor modele conturate de colegii săi, în ce priveşte prototipurile umane, calcularea grilei compoziţionale, etc. În plus, acest făgaş nu furnizează numai observaţiile după natură sau după alte opere, ci şi metodele ştiinţifice adiacente ale picturii: geometrism şi matematizare în reconstituirea în imagine a anatomiei umane sau perspectiva spaţiului.
Este ceea ce o determină pe autoare să înglobeze în problematica ei şi apariţia perspectivei matematizate, specifice Renaşterii (pg.63). Tezele lui Panofski despre perspectivă ca “formă simbolică” au instaurat concluzia caracterului istoric-social al acestui procedeu de reprezentare a spaţiului, raportîndu-l la “o viziune” -la viziunea epocii despre relaţia dintre om şi univers (cu variante, bineînţeles). Deşi bazată pe nişte convenţii (privire fixă mono-oculară, fixitate a modelului, caracterul rectiliniu al razelor oculare, etc.), perspectiva renacentistă oglindeşte conştiinţa posibilităţii de construire calculată a spaţiului în imagine, inclusiv a spaţiului neocupat de obiecte. A.O. se referă la faptul că apariţia ştiinţei perspectivei plasează artistul “în interiorul procesului de creaţie”, el alegînd punctul de raportare a construcţiei spaţiale a imaginii, şi “se deschide în felul acesta posibilitatea unei ocupări a acestui loc de către un eu dotat cu subiectivitate”. Dar perspectiva renascentistă marchează preocuparea de constituire calculată a spaţiului din faţa observatorului, prin “fereastra” albertiană. “Punctul de fugă” şi al lungimea “depărtării” sunt alese în raport cu poziţia ochiului aflat înapoia “ferestrei”, în exteriorul imaginii. Jocurile cu perspectiva, viziunile anamorfotice apar în viziunile manieriste opuse renascentismului prin însăşi fundamentul lor conceptual. avînd scopuri, pe care spaţiul acestei recenzii nu ne permite să le discutăm aci. De altfel nici AO nu foloseşte exemplele manieriste pentru exemplificarea “expresiei subiectivităţii”, deşi ar fi putut să le instrumenteze în sprijinul tezelor dezvoltate de ea.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
