Planul cărţii, aşa cum este enunţat, iscă nedumeriri, despre care vom vorbi mai la sfîrşit. Dar cunoaşterea lui are şi un efect benefic asupra interesului cititorului, făcîndu-l curios să vadă cum se va rezolvă separarea temelor pe capitole. Mai ales că planul anunţat se suprapune foarte aproximativ cu o altă clasificare, referitoare la “anumite ‘noduri’ problematice… în configurarea cărora psihanaliza a putut deveni, în anumite momente, unul din ingredientele importante”(pg.24): “problema expresiei şi expresiei sinelui ca motivaţie a creaţiei artistice” în arta europeană şi cu precădere în arta contemporană; selectarea “subiectului şi conţinutului”; “teoria inspiraţiei” şi a “imaginaţiei” artistice; crearea “unei anumite imagini cu privire la artist şi creaţia lui”.
În mod firesc, în primele pagini, “rezumînd grosier” cum spune AO (căci nu se sfieşte să-şi îmbogăţească exprimarea cu barbarisme, uneori inventate ad hoc, urmărind continuu să-şi aproximeze cît mai mult afirmaţiile), se referă la tezele de bază ale interpretării freudiste a artei. Analiza freudistă presupune că rolul autoexprimării este esenţial în artă. “Artistul se autoreprezintă prin artă”(pg.7), îşi exprimă “viaţa interioară”, centrată în mod esenţial asupra celei erotice, deghizate din pricina refulării inconştiente, creind simboluri adecuate acestei funcţii în imaginile artistice. Abordarea din unghi psihanalitic a operei de artă presupune teza că artistul scrie sau pictează pentru a da glas impulsurilor vieţii sale interioare, deci “a se exprima pe sine”.
A.O. nu se va referi în mod deosebit -ci doar episodic- la tezele legate de exprimarea inconştientului refulat, marcat erotic, ci se va axa pe acest înţeles subiacent, pe care-l acordă tezelor psihanalitice în domeniul teoriei artei -al “expresiei vieţii interioare” a artistului în opera artistică.
Cred că trebuie subliniat faptul că principalele formulări, care au dus la o dezvoltare amplă a teoriei şi istoriei artei în secolul XX pornesc fie de la structurile formale ale imaginii, fie de la iconologie, fie de la configurarea simbolizantă în sens larg a elementelor imaginii, de la semiotică sau structuralism, sau de la raportările la evoluţiile sociale, etc. Atunci cînd s-a produs, analiza reprezentărilor erotice efectuată de unii autori s-a referit în special la apariţia cvasi-explicită a acestora (în imaginile lui Picasso şi Klee sau ale suprarealiştilor) şi nu atît la “breşe înguste” (după expresia lui AO) detectate în imaginile plastice, “breşe” care revelă, fără voia artistului, ţesătura ascunsă a unui complex freudian.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
