Aceasta este şi concluzia pe care AO o extrage din acest capitol: Simbolul “este întotdeauna creaţia unui individ ‘ales'”, dar “îşi dobîndeşte statutul propriu doar atunci cînd o comunitate recunoaşte în el prezenţa unui sens fundamental pentru ea… Acesta este (sau îmi pare a fi) aspectul absent în relaţia dintre elaborările simbolice individuale şi comunitate în epoca noastră” (pag.238). AO este neîncrezătoare în posibilitatea recuperării sensurilor simbolurilor în epoca noastre, în care conştientul nu este capabil să fixeze valori durabile, din cauză “insaţiabilei nevoi de noutate”, care “contaminează” şi re-evaluările “lucrurilor vechi”, implicit ale miturilor (pag. 239). Simbolul crează o relaţie a-cauzală în conjuncţia dintre cele două elemente la care se referă -elementul real şi configurarea plastică a simbolului. Postmodernismul se bazează pe relaţii acauzale între elementele imaginii (pag. 241), dar abdică de la funcţia simbolizării de a da sens lumii.
Nu lipsesc în cartea Ancăi O. referirile la evoluţia artei româneşti în trecutul apropiat. Ea le include în sfera soluţiilor încercate pentru soluţionarea “crizei subiectului”, încercări printre care trece şi recursul la tradiţie, la “recuperarea spiritului şi atitudinii caracteristice a unei civilizaţiei”, a celei bizantine. (pg. 154) Nu-mi este suficient de clar ce anume indică AO prin neo-bizantinism, căci nu dă exemple. Nu cred că este vorba de încercarea episodică a grupului Almăjan, P. Gherasim şi C. Crăciun din anii 60, într-un context în care se înscria ca o poziţie de rezistenţă faţă de realismul socialist, aşa cum o comentează M. Cîrneci în volumul amintit la început. Mai mult ca sigur că AO se referă la operele din ultimul deceniu ale unor pictori valoroşi şi interesanţi ca Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu, Mohanu, etc. AO discută despre “neo-bizantinism” ca strădania de a încerca imposibila străpungere a frontierei spre spiritualul pur.
Nu cred că o cauză principală a “neo-bizantinismului” ar fi “criza subiectului”, derivînd din lipsa de obiective propuse creaţiei de imagini picturale. O asemenea situaţie, eventual, ar putea să o presupună materialul expus de I.Bitzan cu cîteva decenii în urmă la expoziţia dela “Apollo”, caz amintit de AO şi interpretat ca redînd “ultima postură a artei ca iluzie”, prin “impostura” scrierii fără sens, “iluzia sensului”(pg.166). Dar acele simili-cărţi ale lui Bitzan pot fi interpretate în multiple feluri, ca orice simboluri; de exemplu şi ca omagii aduse culturii cărţii prin crearea unei expresivităţi plastice a cărţii ca simbol al culturii. Ceea ce s-ar lega şi de exponatele de la expoziţia post-revoluţionară cu tema cărţii, cînd biblioteca cu volume arse prezentată de Bitzan părea să fie o elegie pe marginea evenimentului incendierii opusurilor Bibliotecii universitare.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
