Mărturisesc că mi-este foarte greu să mă opresc asupra ultimului subcapitol al capitolului despre stil, în care AO redă o poveste de groază, ilustrată cu fotografii de film “horror”, aproape imposibil de privit. Este vorba despre o persoană de sex feminin, care-şi spune Orlan, e drept cam urîţică ab initio, drept care se hotărîşte începînd dîn 1990 să-şi schimbe înfăţişarea prin succesive operaţii “estetice” (în multiple sensuri), care să pună în practică procedeul -repovestit în epoca Renaşterii- din legenda despre pictorul antic Zeuxis, care îşi desena personajele feminine, combinînd părţile cele mai frumoase a mai multor modele. Numai că Orlan aplică procedeul pe viu, pe propria figură. Fotografiile reproduse redau diverse stadii ale operaţiilor, filmate în detaliile lor cele mai respingătoare şi transmise în direct în galerii de artă. Orlan voia să obţină să i se modeleze pe propria figură: bărbia lui “Venus” a lui Botticelli, gura “Europei” lui Boucher, nasul “Dianei” din tabloul unui pictor din Şcoala dela Fontainebleau, ochii închipuiţi de pictorul neoclasic Gerome şi fruntea Monei Lisa!
Meritul introducerii acestui episod ciudat constă în aceea că în acest fel, AO face o apropiere între postmodernism şi “post-Renaştere”, care este şi el un moment de dezorientare resimţită de artişti după culmile atinse de protagoniştii Renaşterii, moment cînd pare că “istoria a luat sfîrşit”, că nimic nou nu mai poate apare. Dar după cum nici teza “sfîrşitului istoriei” după 1990 pe plan social-politic nu a fost confirmată, se poate presupune că nici “sfîrşitul istoriei artei” nu este o teză incontestabilă. Metamorfozele expresiei prin imagini vizuale sunt previzibile şi imprevizibile în acelaş timp.
Insuficient sudat cu restul lucrării, capitolul despre “Jung şi artă”, rămîne interesant, conţinînd o admirabilă expunere despre personajul Jung şi gîndirea lui. Felul, în care înţelege misiunea artistului de a sesiza prin intuiţia sa miturile inconştientului colectiv, este o concepţie cu rădăcini romantice, care s-ar fi încorporat bine în capitolele anterioare. La un moment dat, acest capitol pare să-şi găsească totuşi locul acolo unde este plasat, în finalul cărţii. După Jung, resuscitarea creaţiei de mituri şi arhetipuri, “structuri subterane permanente”, care se pot redescoperi numai prin plonjarea în inconştientul colectiv, “formulări simbolice care au devenit parte componentă a culturii” (pag. 233), este singura cale care ar oferi puncte de reper pentru organizarea realităţii umane. Asemenea creaţii simbolice apar pe terenul unor individualităţi, dar trebuie să capete “o validitate suprapersonală”, chiar dacă instituţionalizarea lor le goleşte după un timp de seva vie.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
