“E ca şi cum ‘cura psihanalitică’ ar fi fost încununată de un nesperat succes”, spune AO (pag. 208). Artistul de astăzi nu mai poate uita nimic din ceea ce s-a făcut, se referă continuu la acest trecut, este tot timpul conştient că ceea ce face el a mai fost făcut, îşi aminteşte de tot ceea ce a inhalat, eliminînd chiar –după spusele Ancăi O.- calitatea memoriei de a “ierarhiza”, de a stratifica amintirile în raport cu anumite focare de interes. În cele din urmă, AO încearcă o consolare a postmoderniştilor, prin împărţirea postmodernismului în “cel bun” şi “cel rău”, categorii preluate din basmele “postmodernizate” sub denumirile “soft” şi “hard” (pag.210). “Soft” este post-modernismul, care se bazează pe un “joc ironic… cu stilurile”, inapt să-şi aleagă calea proprie, ba chiar să aleagă din repertoriul pre-existent o cale preferată. Postmodernismul “hard” se caracterizează printr-o “regîndire critică” a rolului artistului, ceea ce i-ar dezvălui şi locul modest pe care-l ocupă în ansamblul societăţii.
AO este, deci, conştientă de împingerea creaţiei picturale de tip “istoric” (pictura pe pînză sau acuarela, tuşul, etc. pe hîrtie, încadrată în rame şi expusă pe pereţi) la marginea activităţilor contemporane din domeniul vizualului, este conştientă de faptul că în acest domeniu, altele sînt mijloacele principale ale secolului XXI decît obiectul tradiţional numit “tablou” în configurarea experienţei realului. Nici criza subiectului şi nici îmbătrînirea conceputului de stil nu sînt cauzele acestui proces, ci însăşi constituţia tehnică şi socială a lumii contemporane.
Şi moderniştii s-au confruntat cu problema contactului cu noile realităţi tehnice şi sociale, fapt conştientizat de toţi cei care au înţeles necesitatea trecerii la un altfel de limbaj în dialogul cu receptorul, un limbaj sintetic şi percutant, fie că este vorba de fovi şi expresionişti sau de cubişti şi futurişti. Dar acum nu mai este vorba de a reacţiona, pe linie expresionistă – prin rezistenţă – sau pe linie futuristă – prin adopţie – faţă de fotografie, telegraf, telefon, tramvai sau automobil, ci faţă de rachete, imagini cosmice luate în direct, faxuri şi e-mailuri, video-clipuri, imagini virtuale, etc. Deaceea nu cred că momentul de criză al tabloului este legat de criza subiectului, sau de “povara libertăţii”, ci de faptul că vechile tipuri de obiecte-imagini au devenit perimate, că “tabloul” îşi va continua o existenţă marginală (poate ca banc de experienţe), piaţa de imagini fiind de pe acum dominată de creaţiile mass-mediilor electronice.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
