Din păcate nu ne putem permite să discutăm suficient aci “serialismul” tablourilor sale după modele din trecut -Velasquez sau Manet, etc. În asemenea cazuri, Picasso vădea o preocupare uimitoare pentru un artist în jurul vîrstei de 80 de ani, de a reveni la analiza operelor unor înaintaşi, de a căuta acolo substratul construcţiei formelor, elementele primordiale ale compoziţiei şi relaţiile lor cu celalalte, secundare. Nu este vorba de “criza subiectului”, căci a pictat alte tablouri cu diverse teme proprii aproape simultan. Nu este vorba de “incoerenţa stilistică”, căci analiza modelelor trecutului o făcea folosind propriile mijloace de alcătuire a formelor în mod coerent. Asemenea serii nu au legătură nici cu “serialismul” minimaliştilor, nici cu polimorfismul postmodernist.
În cadrul postmodernismului, aşa cum îl prezintă şi AO alături de alţi autori, opţiunea artistului pentru un stil sau altul într-o operă nu decurge dintr-o “necesitate interioară’, nici nu este raportată la cerinţele subiectului, “ci în virtutea unei versatilităţi pe care o putem considera -provizoriu- ca i-motivată” (pg. 203). AO face din nou legătura cu concepţia lacaniană despre caracterul “non-monolitic, decentrat” al personalităţii umane: Subiectul s-a constituit dintr-o serie de “identificări cu obiectele iubite”, identificări în care Ego-ul s-a topit, conturîndu-se plural nu unitar. “Subiectul vorbitor” este subiectul “capabil să mintă. Adică este distinct de ceea ce spune”. (pag. 203). Pornind de la aceste premize importante, se trece în mod obişnuit la afirmarea imposibilităţii unei relaţii autentice între sinele creatorului şi stilul în care se exprimă, ceea ce provoacă recursul la soluţia de “a se sluji de mesaje preconstituite, de limbaje, jargoane, preexistente”. (pg.205) Post modernismul purcede, deci, dintr-o “conştiinţă lucidă”, pe care nu o aveau predecesorii. Răspunsul la “pretenţiile avangardei istorice” s-ar baza pe o seamă de concluzii depresive ale filosofilor sau ale psihologilor contemporani: “Adevărul nud e inaccesibil, expresia individuală o vanitate ilegitimă, convenţiile sunt de nedezrădăcinat, orice schimbare (‘revoluţie’) e inerentă artei şi trebuie -nu poate altfel- să se slujească de stiluri, procedeuri, mesaje pe care ea le-a emis, multiplicîndu-le, emfatizîndu-le, ironizîndu-le, pastişîndu-le, ‘deconstruindu-le'”. (pg. 206)
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
