Freudism şi postmodernism
În acest capitol, care tratează tema postmodernismului deranjează prea marea “corectitudine culturală” a Ancăi O., ca, de exemplu, atunci cînd nu omite înţepătura obligatorie a “postmodernului” la adresa “arhitecturii funcţionale”, care ar fi “opacă”, necomunicatoare a funcţiei obiectului, ceea ce este o generalizare cel puţin pripită (pg. 199), oferită nu de realizările cu o valoare certă ale acestui curent, ci de “realizărili” perioadei ceauşiste. (“Palatul Poporului” se încadrează mai degrabă în postmodernism prin eclectism şi indiferenţă la context.) Generalităţi “care circulă” apar şi în comentariile despre Picasso “histrionul”, în legătură cu diversitatea stilistică a lucrărilor lui, în interiorul întregii sale evoluţii, ca şi al unor opere singulare. Odată cu tabloul “Domnişoarele din Avignon” – este de părere AO (pg. 200)- artistul inovator “desfiinţează unitatea la primul nivel -cel al operei singulare”, dar “anunţă, funcţionînd (şi) în acest sens ca un manifest, desfiinţarea celei de a doua unităţii stilistice -“dela o lucrare la alta”, de la o etapă la următoarea. În “Domnişoarele” – se afirmă – nu există o fuziune între temă şi stil: “stilul e sacrificat subiectului”. (Dar care ar fi subiectul? Înclin să presupun -alături de alte supoziţii, ale mele sau ale altora- că “subiectul” tabloului nu este amintirea unui grup de “domnişoare”, ci folosirea arhitecturii corpului uman la elaborarea unui nou fel de a concepe construirea imaginii picturale, întrucîtva asemeni artiştilor Renaşterii.) Cazul tabloului “Domnişoarele din Avignon, pe care se sprijină AO în demonstraţia sa este un caz aparte. Picasso a realizat una din faţetele stilului său cubist în timpul “facerii” acestei compoziţii, dar nu a mai insistat în a aduce la acelaş stadiu de dezvoltare şi celelalte părţi. (Este vorba de diferenţele dintre figurile din dreapta lucrării şi celelalte, cele din dreapta fiind vizibil dezvoltări ale structurilor celor din stînga.) Nu se poate trece de la acest caz la generalizarea că şi în operele ulterioare se produce această “anunţată” discrepanţă stilistică între părţile tabloului. În “generaţia” de lucrări imediat următoare, “cubist-analitică”, unitatea stilistică este de o rigurozitate totală, iar pentru etapele ulterioare, există o logică a succesiunii lor. Intermezzo-ul clasicist din primii ani ai deceniului trei, un moment de respiro în avalanşa de inovaţii a geniului este argumentul principal adus deobicei pentru pluralitatea de stiluri a lui Picasso. De fapt, după această fază clasicizantă, avalanşa de inovaţii, care dezvoltă soluţiile anterioare, se produce cu o dezinvoltură ce dă impresia rupturilor numai observatorului superficial, dar de fapt marchează o fecunditate uluitoare în proliferarea soluţiilor odată cu atingerea maturităţii depline. A asimila evoluţia în etape a unui artist cu o labilitate inconsistentă este o confuzie neproductivă. (În orice caz, după cum s-a mai spus, Picasso o fi practicat el diverse stiluri, numai că au fost năsocite de el personal.) A considera această evoluţie ca un proces legat, justificat inclusiv artistic, nu înseamnă că accepţi stilul unui artist ca “o indestructibilă relaţie genetică”. (Deşi există şi asemenea cazuri: van Gogh nu putea să deseneze academic. Şi se mai pot cita destule asemenea exemple.) Iar citatele alese din declaraţiile lui Picasso sunt interpretate vizibil pro-domo.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.