Am şovăit mult timp dacă să public aprecieri scrise asupra cărţii Ancăi Oroveanu, presupunînd că această sarcină ar fi trebuit să revină unui cunoscător mai calificat în domeniul psihanalizei. În plus, şovăiala a existat şi din cauza diferenţei mari de generaţie. Aveam certitudinea că părerile mele vor apărea desuete şi totodată, mi-era teamă ca din pricina diferenţelor de poziţie, să nu comit nedreptăţi în judecarea textului. Dar timpul trecînd şi neavînd cunoştiinţă de apariţia unor comentarii substanţiale la cartea cu pricina, mi-am permis să-mi precizez opiniile. Căci este păcat ca o lucrare atît de serioasă să fie atît de puţin remarcată şi discutată.
Lucrarea porneşte de la binaritatea preocupărilor autoarei: psihanaliza (cu variantele ei – freudiană, jungiană, lacaniană), pe de o parte, şi postmodernismul, pe de alta. Presupun că, legată afectiv de studiul psihanalitic al artei, dar aparţinînd generaţiei preocupate de conceptul de ”postmodernism”, A.O. doreşte un răspuns pozitiv la întrebarea prezentă chiar pe coperta a patra a cărţii: “Psihanaliza nu va lăsa nici o urmă asupra felului în care e practicată istoria artei?” Sau cum o re-formulează în primele pagini: ”Ce ne poate interesa aici, ce este, pînă la un punct cel puţin, rezonabil să punem în discuţie, să supunem unei re-evaluări, este cum şi în ce măsură este încă acceptabilă, interesantă, incitantă contribuţia ei la investigarea problemelor creaţiei artistice şi la interpretarea operei de artă.” (pg.6-7) Pentru a obţine răspunsul afirmativ la această întrebare, preţul va fi stabilirea de la început a unui sens foarte larg dat influenţei freudismului în înţelegerea artei în epocile ulterioare apariţiei lui.
Pe aceiaşi copertă a patra, A.O. prezintă şi liniile mari ale planului cărţii, reluat din capitolul-prefaţă (pg.32). Anume, ea adoptă “un tip de demers, care caută (indirect) să precizeze locul psihanalizei încercînd să-l repereze înăuntrul unor ‘istorii’: o istorie (în măsura în care poate fi reconstruită ca istorie) a relaţiilor care se fac şi desfac în cadrul procesului de creaţie între diversele componente ale acestuia; o istorie configurată în jurul problemei ‘subiectului’ în pictură; o alta care îşi ia drept reper ‘stilul’. Şi fiecare dintre aceste istorii prind, ’agaţă’ psihanaliza sub una sau alta din feţele ei întoarse către artă.”(pg.32) Mă servesc atît de insistent de citatele alese pentru a patra copertă, pentru că, nevoită aci să-şi prezinte intenţiile în formele cele mai succinte, ne ajută să discernem schema cărţii, plină de meandre, reveniri, ramificări. Textele menţionate de pe această copertă ilustrează doar palid sinuoasele frazei Ancăi O., precauţiile multiple, pe care şi le ia în prezentarea unei ipoteze, şi cu atît mai mult ale unei afirmaţii.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
