AO recurge la o prezentare istorică, prin care poate demonstra că şi în trecut au existat perioade în care, din propria voinţă, artistul îşi alegea divers stilul fiecărei opere în raport cu alte criterii decît ale expresiei unui “sine” identificabil. Este o incursiune istorică, care, după cum recunoaşte însăşi autoarea, este “invocată… pentru a sluji drept fundal… pentru ceea ce se petrece din acest punct de vedere în arta recentă…”, sau cel puţin în “largi… provincii ale ei” (pag. 198). Ca deobicei AO îşi ia precauţiile de rigoare, dezvăluind chiar dela începutul discuţiei că este conştientă de hibele conceptului de “postmodernism”, prezentînd criticile ce se aduc polimorfiei lui nelimitate. Dat fiind că sensul termenului de postmodernism este “atît de încăpător… de lax”, a devenit mai degrabă “un caleidoscop”. “Omniprezenţa care îi este conferită e poate principala slăbiciune a postmodernismului în calitate de concept critic: el nu discriminează, ci include”, spune AO. (pag. 188)
În acest al treilea capitol “despre “avatarurile stilului”, autoarea introduce mai întîi deosebirea între “modelul retoric” şi cel “psihologic”, clasificare care preia de fapt diferenţierea de la început dintre “modelul I şi II” al artistului şi creaţiei sale. Stilul “psihologic” al operei ar fi cel care decurge direct din psihicul artistului, din impulsurile interioare care determină expresia sinelui, modelul pe care l-a numit mai în urmă “post-romantic” şi l-a considerat definitoriu pentru “modernismul clasic”. Stilul “retoric” AO îl caracterizează pornind de la prototipul lui, teoria “modurilor” a lui Poussin (inspirată de “modurile” -doric, lidic, etc.- ale muzicii antice), care susţine că artistul recurge la diverse stiluri -măreţ sau modest, sobru sau înflorit, etc. după natura subiectului. Caracterizarea acestui “model retoric” de către AO este folosită pentru a îndrepta atenţia spre postmodernism, tendinţă ce presupune folosirea unor stiluri diferite de către un autor.
Presupun că dorind să aplice principiul promovat de ea -de a nu forţa caracterizarea liniară a unor manifestări artistice-, după ce a discutat în primul capitol despre Renaştere ca punct de plecare pentru evoluţia ideii de expresie a interiorităţii artistului, de amprentă a acestei interiorităţi asupra operei, de data aceasta AO caută în textele epocii semne ale oscilaţiilor, ale “tensiunii” între “universalitatea şi diversitatea stilurilor”(pag.190). Cerinţa adresată pictorilor de către Alberti de a reprezenta lumea vizibilă în toată diversitatea ei, sau condamnarea de către Leonardo a repetării aceluiaş tip uman în pictură sînt considerate ca semne ale cedării în direcţia pluralităţii stilurilor adaptate la cerinţele temei. Astfel tabloul dorit pentru această epocă devine foarte confuz. De fapt, în Renaştere, în configurarea formelor precumpănesc (rezumînd “grosier” cum ar spune AO) sarcinile ce şi le pune corpus-ul artiştilor, în cadrul studiului nemediat al realităţii (construirea anatomică geometrizantă a figurii umane, construirea matematizată a spaţiului prin perspectivă, etc.). Viziunea renascentistă nu se diferenţiază după tema aleasă şi nici nu corespunde fundamental expresiei individuale a artistului. De aceea nu cred că perioada Renaşterii poate fi folosită ca ilustrare a “stilului retoric” şi nici a celui “psihologic” (indiferent de variante, unele mai singulare, precum opera lui Botticelli, citată de AO). A folosi termeni ca “tensiune” sau “oscilare” pentru a o putea introduce într-o clasificare ce nu i se potriveşte, nu rezolvă nimic, nu aduce nici un folos în detectarea sensurilor ei. Clasificarea Ancăi O nu este exhaustivă, nu poate cuprinde toate tendinţele artei occidentale de după secolul XV. Şi în general, clasificările binare (clasicism-romantism, clasicism-baroc, impresionism-expresionism, iar de data aceasta -retoric-psihologic), care se doresc a tot cuprinzătoare, extinse la întreaga istorie a artei şi deci an-istorice, şi-au trăit traiul, dovedindu-se irelevante.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
