Folosindu-se de exemplul seriei “Staţiile Crucii” a lui Barnett Newmann, AO consideră totuşi că seria poate avea un sens, atunci cînd presupune “dezvăluirea progresivă a unor latenţe conţinute în prima pictură”. Sărăcia primei imagini e suplinită prin adăugire variantelor. Ansamblul pare să confere prestigiu unei serii minimaliste prin cantitate. Sensul reiese a fi că nu există o soluţie privilegiată (pg.171) AO acordă “seriei” minimaliste rol metafizic; ea semnifică jocul cu creaţiunea, cu multiplele variante posibile ale lumii. (pg. 172) “Seria” este o mutaţie “dela operă ca oglindă a universului, ea însăşi mic univers, complet, fără ştirbire… la opera ca ‘oglindă’ a artistului”, căci “seria” ilustrează ideia despre artist ca mereu prezent, intervenţiile lui fiind cu atît mai evidente cu cît sunt fără obiect, fără ţintă (pg. 173).
Cititorul nu poate decît să resimtă admiraţie pentru efortul Ancăi O de a face raportări la operele lui Courbet (doar pentru motivul că F. Stella susţine că, precum picturile lui Courbet, picturile lui nu semnifică nimic altceva decît ceea ce se vede), la revenirile (“pentimenti”) din picturile lui Georgione, la seria eboşelor ce premerg o compoziţie de Manet, etc., pentru a ajunge la concluzia nesuprapunerii exemplelor cu cazul seriilor minimaliste (pag. 167). Aş observa însă şi aci că AO, axîndu-se doar pe produsele “serializate” americane, se lipseşte de alte exemple ilustre şi foarte semnificative, care poate ar îmbogăţi discuţia. Mă refer la exemplele “serializării” din lucrările lui Vasarely, sau ale op-art-iştilor francezi, ca Morellet, etc.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
