AO se opreşte la o altă variantă, pe care o încearcă artiştii (în special minimalişti) pentru a rezolva criza subiectului, şi anume “seria” ca substitut al subiectului.(pg.159) Cu îndrăzneala pe care i-o cunoaştem deja în asocierile de fenomene, AO caută antecedente istorice ale “serializării” din arta contemporană în suitele picturilor medievale, sau în constituirea “genurilor” picturii. În ultimul caz este probabil că se gîndeşte la autorii olandezi ai secolului XVII, specializaţi -după cerera pieţii- în naturi moarte cu scoici sau naturi moarte cu paste făinoase, în peisaje riverane sau incendii nocturne, etc. AO desparte de categoria picturilor serialiste şi seriile lui Monet (Catedralele, Căpiţele de fîn, etc.) Ele nu au acelaş ţel cu cel al serialiştilor din epoca studiată de ea, la Monet corespunzînd nevoii de a raporta motivul la scurgerea timpului, redată prin schimbarea luminii şi cromatismului. AO face distinguo-ul necesar şi faţă de picturile lui Mondrian, inclusiv faţă de cele din faza sa deplin personalizată, a suprafeţelor încadrate în reţele de verticale şi orizontale, în care propunea modalităţi de re-construire a lumii, a raporturile între oameni şi spaţiul pe care-l ocupă, etc. De fapt, în seriile minimaliste, artistul nu se simte obligat să justifice printr-un obiectiv urmărit modificările aduse prototipului. Structurile minimaliştilor americani, ca de pildă ale lui Ad Reinhardt sau Donald Judd, sunt arbitrar alese, ca şi minimele modificări, pe care le aduc fiecărei piese a seriei. Ele repetă fără a dezvolta, introduc schimbări nesemnificative, ceea ce echivalează cu “apologia lipsei de inventivitate”. “A spune nimic, despre nimic, cu aproape nimic”, spune AO, este ţelul declarat al acestei categorii de imagini. A face o imagine “cât mai vidă” cu putinţă dă un “aspect caricatural creaţiei”. (pg. 163).
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
