Cu atît mai surprinzătoare este această prezentare a lor cu cît AO analizează foarte interesant conexiunea dintre imaginile suprarealiste, şi freudism, aratînd că: “În configurarea acestui tip de imagine … două tipuri de trăsături ale visului, aşa cum e el descris de Freud, pot să fi jucat un rol”. Pe de o parte, “descrierea visului ca rezultat al unor procese de condensare, de deplasare, supradeterminare”.(pg.136) Deşi “astfel de mecanisme sunt în joc nu numai în formarea imaginilor onirice, ci şi în cea a imaginilor tout court”, suprarealiştii “intuiesc” că imaginea condusă de principiile onirice duce pînă la capăt aceste principii. Ei consideră că “o pictură care tratează materialul oniric ca pe o sursă expresă …se poate lăsa structurată mai direct de astfel de descrieri”.
A doua temă freudiană care a jucat după AO un rol important în adoptarea de către suprarealişti a psihanalizei ca fundament al activităţii lor, este natura “discursivă”, pe care freudismul o acordă visului: “visul traduce ‘gînduri’ verbalizabile sau chiar verbalizate” (pg.136) şi în plus închegate după “tropii retoricii tradiţionale”. Suprarealistul expune discursiv elementele determinante ale imaginii onirice, contrar procesului de “deliteraturizare” specific tendinţelor moderniste. În plus, psihatrul-interpret l-a învăţat că golurile expunerii din vis pot fi umplute, că o psihanaliză competentă furnizează “textul complet” al visului. Şi deci inconştientul artistului poate acţiona ca şi aceasta. Astfel se poate crea “istoria, povestea” ce se redă în imagine. AO compară teza albertiană a picturii ca “fereastră deschisă” spre realitatea înconjurătoare cu teza suprarealistă a imaginii pictate ca “fereastră” spre interioritate inconştientului, spre visele, obsesiile şi simbolurile cărora le dă naştere. Ceea ce deosebeşte suprarealistul de adeptul “picturii-fereastră” albertiene este crearea de legături “a-cauzale”, relaţii incongrue între elementele imaginii, între spaţiu şi formele ce-l populează (ca de exemplu, în tablourile lui Magritte, în care călăreaţa trece prin trunchiul copacilor sau tabloul se sudează cu peisajul pe care-l reprezintă, etc.) Asemenea relaţii “a-cauzale” înlesnesc relaţia cu cealaltă ramură a psihanalizei, cea dezvoltată de Jung, prin constituirea de apariţii asemănătoare miturilor, făpturi care fac aluzie sau nu la miturile clasice, dar şi la contemporaneitate (oameni arborescenţi la Max Ernst sau oameni-aparate şi animale-vehicule la V. Brauner, etc.) AO întreprinde şi ea demontarea pretenţiei de fidelitate faţă de psihanaliză a picturii suprarealiste, pretenţie faţă de care a protestat însuşi Freud. AO are dreptate cînd insistă pe argumentul că “dicteul automat” (principiu “falsificat” şi în domeniu literaturii prin intervenţiile controlate ale poetului) este impracticabil pentru creatorii de imagini suprarealiste, căci construirea lor presupune oricum o anumită dirijare a raportării între ele a elementelor dictate de inconştient. Cu atît mai mult cu cît pictorul suprarealist ţine să creeze o imagine iluzionistă, profesionist realizată. În cele din urmă suprarealismul devine o creaţie independentă de rădăcinile ei teoretice, ceea ce este valabil pentru toate curentele mari artistice.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
