“Criza subiectului”, existentă la asemenea categorii de creatori, a provocat deasemeni -după cum observă şi AO (pg.132)- faza în care, pentru a suplini lipsa unor soluţii, s-a recurs la combinarea artelor plastice cu spectacolul -ca în happening sau performance-, sau cu benzile desenate -în lucrările lui Rosenquist, sau cu arta peisagistică -în land-art-, sau cu tatuajul -în body-art, etc. etc. AO indică aci o benefică lărgire a cîmpului de acţiune a plasticienilor.
AO se opreşte în cele din urmă, însă, la faze anterioare unor asemenea momente, fazele cel mai direct înscrise în tema cărţii. Şi anume, cum spuneam, analizează cele două curente strîns legate de psihanaliză, prin aceea că problema subiectului este rezolvată prin recursul la interioritate, ca unică certitudine. Sînt “două mişcări artistice, despre care se poate afirma de aceea, fie şi sumar, că şi-au găsit sprijinul în psihanaliza freudiană sau în analiza jungiană” (pg. 134). Este vorba de două curente, a căror apariţie şi eflorescenţă s-au petrecut în succesiune, nu simultan: suprarealismul şi gestualismul abstract, ceea ce le-a determinat specificuri foarte diferite. În ambele cazuri însă, artiştii au pornit de la freudism în cunoştiinţă de cauză, s-au inspirat din problemele puse de psihanaliză în mod cert.
Prezentarea relaţiei lor cu psihanaliza sugerează din păcate că freudismul ar fi fost un fel de scîndură de salvare pentru pictorii încadraţi în aceste curente. AO leagă apariţia suprarealismului de faza în care pictura “pare inaptă” să-şi mai găsească subiectele în realitatea exterioară şi alege “alternativa fundării pe subiectivitate” în mod diferit de expresionismul figurativ sau de prima fază a abstractismului. Suprarealismul ţinteşte “să-i dea chip” acestei interiorităţi ascunse, să-i atribuie evenimente, să o populeze cu personaje, să-i “descrie topografia” (pg133-134). Complicate simboluri, adeseori indescifrabile sau inexplicabile, sînt traduse de suprarealişti prin imagini pictate în chip tradiţional, “realist”. AO îşi ia precauţiile necesare, precizînd că ignoră voit variantele individuale ale artiştilor suprarealişti, care nu se conformeză întru totul acestui model. În ce mă priveşte, aş fi preferat ca precauţiile ei să se refere şi la modul derizoriu de prezentare a personalităţilor curentului drept nişte jalnici căutători de teme -dacă nu ar fi să amintim dintre aceştia decît pe Max Ernst sau Victor Brauner-, artişti care au transpus în imagini obsesii dureroase, viziuni halucinante, conflicte interioare impresionante.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
