AO mai întîi arată că nu se poate aplica termenul de “criză a subiectului” la strădaniile artiştilor “modernişti”. Ele ţinteau “lărgirea zonelor de inspiraţie”, abolirea ierarhiei subiectelor, moştenită de la clasicişti în forma osificată a academismului. Şi totuşi AO va porni un itinerar istoric chiar de la analiza acestei perioade, pentru a detecta acolo sursele crizei subiectului în sfera picturii informale, sau conceptuale, etc. din ultimele decenii ale veacului trecut. AO citează pe Zola (un critic nu prea consistent format pentru judecarea teoretizată a problemelor picturii) printre cei care au încetăţenit ideea despre curentele moderniste că au însemnat mutarea accentului de la “ce să pictezi” la “cum să pictezi”, la problemele formale (pg.124). E greu de presupus că Manet nu şi-a ales modelele pentru aroma lor specială, hispanistă, sau pentru farmecul autenticităii unor personaje de felul “Olimpiei”. Este greu de presupus că Cezanne nu era legat de locurile natale şi de măreţia muntelui St. Victoire. Este greu de negat că van Gogh nu a fost entuziasmat de descoperirea lumii mediteraniene, că nu a pictat cu pasiune coloanele contorsionate ale chiparoşilor, etc. De altfel, după ce multe decenii, în care critica s-a axat pe analiza operelor modernilor din punctul de vedere cel mai frapant -revoluţionarizarea mijloacelor de expresie-, în ultimele decenii apar tot mai insistent analize ale iconografiei lor. Dintre asemenea studii AO citează remarcile lui M. Shapiro despre “merele lui Cezanne”; aş mai aminti studiile Lidiei Gassmann despre simbolurile erotice din opera lui Picasso. sau cele care se referă la simbolistica violenţei şi morţii (taurul, craniul etc.) în opera aceluiaş pictor. Studiul unui singur tablou al lui Klee, “Dansatorul pe sîrmă” (1939) ca “alegorie a existenţei artistice” a prilejuit incursiuni extinse în sfera surselor culturale sau biografice ale acestei opere. Etc. În general cred că recursul la “criza subiectului” pentru a explica o serie de manifestări ale artei din veacul XX, şochează prin lipsa de înţelegere a măreţiei geniilor, care l-au populat. Capeţi o viziune cel puţin descurajantă asupra culturii umane, cînd genii ca Matisse şi Picasso sunt incluse în categoria derizorie a “cerşetorilor de subiecte”.
Un contrast lămuritor îl oferă cazul citat al hiperrealistului Chuck Close, care, prin portretele expuse de el -asemănătoare documentelor făcute la poliţie delicvenţilor-, urmăreşte să reproducă doar ceea ce înregistrează aparatul de fotografiat. Declaraţiile altor artişti, din aceiaşi categorie, subliniază şi ele fuga de implicare afectivă, de efort profesional -în general, de “stress-ul”, pe care îl presupune ataşamentul faţă de subiect şi interpretarea lui plastică (pg.128) Dar cazurile citate sunt demonstraţii prin absurd a temei discutate -“criza subiectului” în pictură.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
