La sfîrşitul capitolului prim, AO revine la tema lui iniţială, pentru a defini punctul ultim al liniei ce acordă prioritate momentului concepţiei, “arta conceptuală”, de genul celei a lui Joseph Kosuth. De fapt poziţia lui reprezintă momentul maxim de “regresie”, şi anume un moment prealabil chiar constituirii ideii artistice, plasat în “zona preconceptualizării”, ceea ce face să dispară orice problematică legată de “expresia sinelui”, dat fiind că dispare însăşi efectuarea imaginii, considerată inutilă (pg.119).
Impresia lectorului atent al cărţii este că abia în al doilea capitol AO restrînge conul investigaţiilor sale la tema aleasă, atacînd direct relaţia dintre arta secolului XX şi psihanaliza. Abia aci se află referirea insistentă la manifestările făţiş declarate a fi fost făcute sub influenţa freudismului: suprarealismul şi, mai apoi, gestualismul şi informalul.
Soclul discutării acestor direcţii îl constituie teza că principala problemă a artei secolului XX este “criza subiectului”, “căutarea a ceva de pictat”. “Există cazuri -spune AO- în care artistul talentat, dotat, dorind să-şi exercite acest talent, nu mai are/ştie asupra a ce să şi-l exercite.”(p.121) Căci pictura se află “la un capăt de drum”, “nu mai pare să aibă sarcini proprii de îndeplinit”, “nu mai există prin definiţie, înainte de a te apuca, concret, să pictezi, zone ale realului, ale experienţei şi acţiunii umane, care să fie efectiv, pentru artist şi pentru publicul său, recunoscute ca fiind de competenţa ei” (pg.153) AO vorbeşte ceva mai încolo şi de “povara libertăţii”, care o crează lipsa comenzii sociale, “situaţia dificilă” în care se află artistul, căruia, i-a devenit neclar “de unde ar putea să provină motivaţia pentru această dorinţă de a face”. (pag. 156)
Asemenea declaraţii sunt deosebit de frustante pentru artiştii autentici, pasionaţi de munca lor, ca şi pentru admiratorii operelor lor. Dar însuşi temeiul acestei opinii merită discutat. Artiştii autentici nu trebuie confundaţi cu cei săltaţi la rangul de vedete de către bursa negustoriei cu arta sau în împrejurări ce ţin de imperiul mass-mediilor. (Cazurile citate de AO fac parte dn această categorie – Chuck Close, Orlan, etc.) La un moment dat este posibil ca asemenea personaje să ajungă în situaţia critică de a se întreba “ce caută în această galeră” numită artă. În epoca noastră există destule soluţii alternative, pentru a rezolva problema celor care s-au format profesional pentru meseria de pictor, dar nu au “ce spune”: activitatea în publicitate, desene animate, video-clipuri, jocuri pe video, etc. etc. În acest fel, persoanele în cauză se regăsesc în situaţia ideală pentru ele: revenirea la impunerea subiectului de către clientul comanditar. (“Discursul” meu este desigur, prea prozaic, dar încerc să propun nişte reciclări.)
Pentru a ilustra momentul în care “ce să pictezi a devenit cea mai acută, stringentă, urgentă interogare căreia îi are de dat răspuns un artist”(pg.122), AO citează o declaraţie din 1944 a artistului Barnett Newmann: “Dacă am putea descrie arta acestei primei jumătăţi a secolului XX într-o propoziţie aceasta ar suna: căutarea a ceva de pictat”. Singurul ei “subiect” ar fi “soluţionarea problemelor tehnice ale mediumului pictural”. Din felul cum e formulat, citatul nu se referă la generaţia proprie lui Newman, ci la cea ce a înţeles el că s-a petrecut înaintea lui, în “modernismul clasic” european. AO se disociază aci de acest sens al afirmaţiei lui Newmann. Dar nici nu se comportă “fair” cînd îl alege tocmai pe acesta, provocînd confuzie. Mai ales că multe din supoziţiile ei lasă să se întrevadă şi acceptarea afirmaţiei lui B. Newman.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
