Freudism şi postmodernism
Continuînd să dau curs vechiului meu reflex de a-mi procura din librării lucrările de teoria sau istoria artei apărute în editura Meridiane, efectele lecturării lor au fost, desigur, diverse.
Mă voi referi mai întîi la traducerea unui text anacronic, apărut în Germania anului 1945, purtînd vizibil amprenta acelor vremi – cartea lui Sedlmayr “Pierderea măsurii”. Dat fiind interesantele comentarii la acest volum, publicate de Pavel Şuşară în paginile acestei reviste, mă rezum doar să remarc faptul că din cartea cu pricina mi-a răsunat în minte, venind din vremi îndepărtate, bocetul despre “arta în descompunere” a apusului. Ca şi în acele vremuri, procesul este urmărit -conform tradiţiei instaurate de Spengler- dela apariţia fenomenului renascentist, sursa acestei descompuneri susţinîndu-se a fi instaurarea individualismului, afirmarea personalităţii în dauna imperativului colectivului social. Sunt aprecieri, care se înrudesc cu cele în mod obişnuit folosite în anii 30-40 pentru a stigmatiza cu termenul de “artă degenerată” manifestările artei primelor decenii ale secolului XX, chiar dacă Sedlmayr nu propune o soluţie represivă, ci religioasă. Altfel machiată, teza a fost folosită şi în perioada comunismului triumfător, vorbindu-se despre “arta putrefacţiei” cu referire la aceleaşi categorii de producţie artistică.
În schimb, am considerat un semn îmbucurător publicarea de către editura Meridiane (ale cărei merite sub conducerea avizată a dnei A. Jiquide trebuie subliniate) a trei remarcabile lucrări originale ale unor cercetătoare autohtone pe tărîmul artelor plastice, într-un răstimp relativ scurt. (Pe toate trei este trecut anul 2000 ca an al apariţiei.) O dovadă că “elita” noastră intelectuală din domeniul umanistic, a cărei urgisire este în topul discuţiilor, reuşeşte uneori să-şi scoată la vedere rezultatele muncii. Mă refer la “Teoria europeană a artei şi psihanaliza” de Anca Oroveanu, “Artele plastice între 1945-1989” de Magda Cârneci şi “Anii 20. Tradiţia şi pictura românească” de Ioana Vlasiu. Semnificativ este faptul că autoarele fac parte aproximativ din aceiaşi generaţie, şi anume cea care şi-a parcurs studiile universitare în anii 70-80, trecînd în deceniul trecut la încheierea doctoratului. Odată cu epoca maturizării, eforturile susţinute de a-şi menţine calitatea de intelectual autentic şi de a o fructifica au dat roade. De astă dată mă voi referi la lucrarea Ancăi Oroveanu.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
