În acest context cu scene de un “horror” desuet, până şi compoziţia “Femei din Alger în apartamentul lor” -rod al experienţei unui alt tânăr călător în Magrebul anilor 1830, -compoziţia lui Delacroix, spuneam, “Femei din Alger” nu mai poate conta pentru el decât ca o altă ciudăţenie. Nu pot crede că tânărul nostru ar mai avea răbdarea să discearnă în ce constă originalitatea ei, să se oprească la stilizarea interesantă a figurilor sau la factura picturală aparte depe ilicul personajului din dreapta.
Poate doar dacă imaginarul tânăr călător dela sfârşitul mileniului doi, nimerind din întâmplare în scuarul Furstenberg -un interval de o neaşteptată linişte în miezul Parisului, să se simtă îndemnat să viziteze şi mai liniştitorul muzeu Delacroix aflat acolo, -poate doar acum să i se revele ceva din genialitatea acestui pictor, să fie atras de farmecul micilor schiţe colorate, în care, din câteva trăsături, apar nuduri seducătoare de femei, lei feroce sau cai ieşind din marea învolburată.
Pentru generaţia mea însă, Delacroix mai era încă “artistul modern” prin definiţie, aşa cum îl caracterizase Baudelaire, aşa cum fusese pentru impresionişti şi van Gogh, pentru Matisse, Picasso sau Klee.
Deoarece este inutil să discutăm despre pictura lui Delacroix fără a avea ca punct de sprijin măcar o imagine, în această scurtă emisiune radiofonică, mă voi limita să amintesc câte ceva despre “modernitatea” lui ca artist gânditor, ca teoretician al artei, aşa cum apare el din Jurnalul şi Corespondenţa sa.
Poate că cea mai sesizantă şi modernă dintre năzuinţele lui este aceia de “muzicalizare a picturii”. Dacă el este convins de “forţa tăcută” a picturii, de “puntea misterioasă” care se poate crea între tablou şi privitor, aceasta este pentrucă el crede în crearea “melodiei” de ansamblu a imaginii.
În mod paradoxal pasajul care explică foarte bine ideia “muzicalizării picturii” apare ca răspuns la afirmaţiile unui critic pe care Delacroix îl dispreţuieşte. Criticul respectiv vede în acest fenomen un pericol pentru desvoltarea artei, în timp ce pentru Delacroix, aşa cum reiese din însemnările lui din Mai 1853, tendinţa “muzicală” în pictură este “demnă de toată lauda”. Ea înseamnă a nu te limita la “aranjamentul agreabil al liniilor şi culorilor”, ci ca într-o compoziţie interesantă, să foloseşti o dispunere a liniilor şi culorilor care să întărească efectul dorit, un clar-obscur impresionant pentru imaginaţie şi o gamă cromatică adecuată caracterului compoziţiei. Astfel se rezolvă problema “armoniei” adaptate la “o melodie unică”, după se exprimă Delacroix.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
