Paradoxuri imaginare ��i paradoxuri autentice1, 2004
Printre cei intervievaţi de M.S. se regăsesc mai multe generaţii. Cunosc cu precădere (dar şi în aceste cazuri doar aproximativ) unele semnalmente biografice ale celor, care populau Şcoala de Belle Arte prin anii 1945-1950. Majoritatea au fost studenţi foarte săraci, fii de ţărani sau odrasle ale unor familii modeste din provincie, făcînd parte din prima generaţie venită la Bucureşti, uimitori prin talentul lor şi prin ambiţia de a pătrunde în universul artei. (Cazul lui Afane, fiul scriitorului Ionel Teodoreanu, băiat frecat cu mediile literare şi artistice, este mai aparte.) La aceste caracteristice, pentru majoritatea lor, aş mai adăuga originalitatea personalităţii fiecăruia şi conştiinţa demnităţii profesiunii lor. Mă refer, de pildă, la Paul Gherasim, Ştefan Sevastre, Vasile Varga. Dar ei sunt doar câteva exemple dintr-o generaţie, care mai numără multe alte cazuri de acest fel, ca Ion Pană, Ion Pacea sau Ion Bitzan. Nu trebuie uitat, deasemeni, că până în 1948 nu se cerea să ai bacalaureatul pentru a te înscrie la Şcoala de Belle-Arte (se putea intra şi cu patru clase primare), decât în cazul în care îţi propuneai să absolvi cursurile de Pedagogie pentru a deveni profesor de desen. Examenul de admitere era foarte îngăduitor, iar frecvenţa la cursuri – la latitudinea fiecărui student.
O mare parte din cele ce s-au întâmplat în anii 50-60 se explică prin sărăcia generalizată a pictorilor, oameni pasionaţi de meseria lor, care nu concepeau să facă altceva şi nici nu ştiau să facă altceva pentru a câştiga o pîine. Restrânsa clientelă tradiţională de dinainte de 1945 fusese distrusă. Astfel s-a ajuns la totala dependenţă financiară a pictorilor de Fondul Plastic, singura lor salvare venind din „ajutoarele de creaţie” sau „împrumuturile”, care urmau să fie returnate prin achiziţionarea de către stat a lucrărilor lor. Ceea ce şi explică confruntarea directă a acestor artişti cu programul realismului socialist impus de oficialităţi. Aceste oficialităţi le asigurau într-o anumită măsură posibilitatea de a supravieţui, dar ar fi vrut şi rambursarea cheltuielilor prin picturi „pe linie”. Unii artişti au dat „picturi pe linie”, alţii au trişat şi au acumulat continuu datorii la Fondul Plastic. Organizarea Fondului Plastic a fost realizată de mult hulitul M.H.Maxy, care a văzut în acest organism calea cea mai echitabilă pentru rezolvarea condiţiilor de viaţă ale artiştilor plastici. Marea lui vină este că, în acelaşi timp, a acceptat tirania ideologică a oficialităţilor, exacerbată de principiile impuse de comisarul sovietic. (Admirabilul spirit organizatoric al lui Maxy s-a verificat şi în funcţia de director – primul – al Muzeului Naţional de Artă, stabilindu-i structura sa de bază, merit cu totul ignorat astăzi.)
Există printre intervievaţi şi o altă generaţie, mai tânără, în rândurile căreia îi trec pe Horia Bernea, Ion Grigorescu, Flondor, Florin Mitroi. După 1948, nu se mai putea intra la Belle Arte fără diploma de bacalaureat şi un examen de admitere foarte strict. (Dosarul părinţilor juca un rol important, dar uneori se mai găseau căi pentru a ocoli regula.) Oricum învăţământul se extinsese şi devenise mai accesibil la toate nivelele. Din aceiaşi generaţie face parte, din câte îmi dau seama, şi Mihai Sârbulescu.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
