Şcoala lui Maxy
Lelia David, cunoscută după 1945 sub numele de Lelia Zuaf, a trecut la sculptură, disciplină pe care a a studiat-o în clasa profesorului Medrea. Forţa talentului ei se străvedea chiar şi în perioada când lucrările ei se încadrau în cerinţele realismului socialist şi a fost confirmată şi prin premii internaţionale. Ulterior, Lelia Zuaf a creat pe linia expresionistă figurativă portrete dintre cele mai sesizante, prin forme fluide, dar foarte bine stăpânite şi caracterizatoare. La un moment dat, această înclinaţie spre fluiditatea formelor a determinat-o să adopte tehnica sticlei.
Linica Siegler-Els a trecut deasemeni în 1944 la secţia de sculptură de la Belle Arte, la clasa profesorului Medrea. În Israel a practicat arta ceramicii şi gravura cu forme abstracte, drum pe care l-a ilustrat prin lucrări admirabile.
Sonia Rosen, cunoscută în momentul de faţă sub numele de Sonia Natra (căsătorită fiind cu compozitorul Sergiu Natra) a fost în 1945 o altă transfugă de la pictură la sculptură, dar în Israel s-a afirmat în special ca gravoare şi ceramistă, demonstrând deasemeni o capacitate deosebită de tratare liberă a formelor abstrcte.
Wilma Badian reprezintă unul din cazurile cele mai speciale din rândurile elevilor lui Maxy.
Deşi la baza imaginilor ei se simţea o viziune sintetizatoare, forţa lucrărilor sale se baza în primul rând pe expresivitatea individualizantă a formelor, descrise cu o sensibilitate neobişnită. Rigoarea unităţii sale de viziune nu se baza pe construcţia geometrică a formelor cât pe o caracterizare foarte personală, pe impregnarea lor cu o sensibilitate proprie. Mare coloristă, ea dădea imaginilor ei –portrete, peisagii sau naturi moarte- o pojghiţă înşelătoare de suavitate, de fapt scoţând în relief porniri contradictorii de gingăşie şi asprime. O pastă transparentă şi totodată strălucitoare îmbrăca lucrările ei. Un expresionism central-european răzbea în arta acestei cernăuţence, legată şi de mediul vienez. Din păcate, nici lucrările ei nu au ajuns la public în suficientă măsură. La Bucureşti a avut o singură expoziţie, iar la Viena condiţiile grele de viaţă şi boala care s-a instalat în psihicul ei au împiedicat-o să se mai manifeste. Lucrările ei – destul de numeroase – s-au pierdut, poate iremediabil. Oare cine le posedă? Eu nu am în colecţia mea decât vreo două, insuficient de grăitoare.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
