Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
Unele dintre afirmaţiile autorului pot găsi înţelegere şi la cei care iau în serios problemele. Ne este prezentă în minte şi astăzi formula diletantă de istoria artei tip „Elie Faure”, cu alunecări de la afirmaţii însuşite din mers la excrescenţe cu intenţii predominant literare. Textele despre arta plastică ale lui Malraux deasemeni ar impune mai de grabă comentarii de critică literară decât ştiinţifică. Etc. Mai mult decât atât, înşişi istoricii de artă discută neîncetat despre capacitatea disciplinei lor de a fi ştiinţifică sau despre condiţiile, în care ar putea fi considerată ca atare, cel puţin parţial. Sunt destule de spus despre aproximaţiile, pe care le presupune istoria artei concepută ca „istorie a stilurilor” sau istoria artei concepută ca „istorie a spiritului”, defalcată în epoci istorice. Istoricilor le este mereu prezentă în minte deasemeni premiza, că generalizările, care au permis studiul ansamblului unei epoci ca stil sau problematică unitară sunt ele înşile un produs istoric, al cărui proces complex de constituire a presupus influenţele succesive ale diferitelor contexte (termen la care nu renunţăm, deşi a ajuns să devină dezagreabil din pricina frecvenţei, cu care a fost invocat în „contexte” dintre cele mai diferite), etc. (Asemenea dileme, precum cele menţionate în acest paragraf, vom încerca să le discutăm mai spre sfârşitul textului nostru.) Dacă este vorba de prezentarea faptelor dintr-o perspectivă deformantă din cauza „contextului”, ba chiar pe motive derizorii, putem da ca exemplu însăşi cartea lui D.P., care se înscrie în cruciada „deconstructiviştilor” de la Yale împotriva „umaniştilor” de la universitatea Harvard.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
