Lecturi despre temeiurile sau lipsa de temeiuri a istoriei artei1. (2005)
Intenţia de a introduce rigoare în elaborarea categoriilor stilistice a dus şi la încercări de matematizare a caracteristicilor lor, dar rezultatele au fost nesemnificative, cel puţin în domeniul artelor plastice: „Deşi unii autori consideră stilul ca un fel de sintaxă sau de schemă de compoziţie, care poate fi analizată matematic, în practică nimeni nu a fost capabil să o facă fără a recurge la limbajul vag al calităţilor în descrierea stilurilor”. Rezultate prin matematizare se obţin cel mult în ornamentică, unde se poate aplica teoria grupurilor. Dar în general, aprecierile cuantificate nu fac decât să verifice ceea ce s-a constatat cu ochiul liber.
Istoricii şi criticii, care au instituit relaţia între anumite forme artistice şi tendinţele unui anumit fond de idei şi de reacţii emotive, s-au folosit de intuiţie sau experienţă. Au ajuns la un fel de ştiinţă nesistematică a formelor şi expresiei, pe bază de comparaţii, de aglutinări de informaţii din domenii extinse. De ex., au introdus referiri la literatură, religie, mitologie, filozofie, pentru a constitui o imagine a lumii eline, cu ajutorul căreia au şlefuit apoi analiza lumii artelor vizuale, a arhitecturii, sculpturii sau picturii antice clasice. Fizionomia stilurilor colective a fost interpretată pe baza unor ipoteze cu mari procente de incertitudine.
M.S. analizează amănunţit o serie de cazuri de clasificări stilistice (la Semper, Wolfflin, Paul Frankl, Em. Löwy sau Alois Riegl) şi, odată cu aceasta, diversele lor hibe, care le împiedică să fie deplin omologate. Cei care pornesc la studiul unui stil o fac din perspectiva opiniei că este vorba de o unitate riguroasă, „cristalină”, caută „corespondenţe ascunse”, care se explică printr-un principiu organizator fundamental distinct, dar care nu poate fi verificat.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.
